Călăreţii de pe bloguri

La noi, partide care se proclamă reformiste şi democratice au probleme când vine vorba despre democratizarea propriei organizaţii.

Când i-a spus lui Cristian Preda să se dea jos de pe blog înainte să vorbească despre reforma din partid, Radu Berceanu a evaluat total greşit amploarea fenomenului.

Însuşi Papa Benedict al XVI-lea a cerut Bisericii Catolice să escaladeze netul, chemând la răspândirea cuvântului biblic în variantă digitală. „Dragilor mei fraţi preoţi le reînnoiesc invitaţia să folosească neîntârziat şi cu înţelepciune căile unice oferite de comunicarea modernă. Fie ca Dumnezeu să facă din voi vestitori entuziaşti ai Evangheliei în noua agoră creată de mijloacele actuale de comunicare", spune Papa în mesajul său dat publicităţii unde altundeva decât pe site-ul Sfântului Scaun. Preşedinţi, premieri, lideri religioşi stau pe bloguri. De ani buni, alegerile se pierd şi se câştigă pe internet, lucru cu care ne-am obişnuit şi în România.

Şi atunci, de unde atâta blogofobie la vârfurile politicii de Bucureşti, unde fie că eşti de dreapta, fie că eşti de stânga nu ar trebui decât să spui că Partidul are întotdeauna dreptate, chiar şi atunci când greşeşte.

Nu trebuie să te dai jos de pe blog ca să simţi pulsul maselor. Comunicarea digitală nu izolează, ci adună, deschide cea mai mare agoră care a existat vreodată. Cum poate o structură insignifiantă în acest univers comunicaţional, cum este un partid politic, să impună tăcerea sau numai mesajul aprobator pe net? Răspunsul e că nu poate.

PDL a trăit această experienţă şi s-a convins. Forţe mult mai puternice încearcă să facă faţă internetului. Nu reuşesc. Pentru prima dată în istorie, comunicarea a devenit pe deplin liberă. Evident, multora le stă în gât, dar cei mai inteligenţi au decis că singura şansă este să se arunce în apă şi nu să încerce să o zăgăzuiască.

Bătălia se dă între mesaje şi va câştiga cel care va convinge mai bine sau va manipula mai eficient.
Frica de internet nu izvorăşte decât din frica de democraţie. Şi este uimitor cum, la noi, partide care se proclamă reformiste şi democratice au probleme când vine vorba despre democratizarea propriei organizaţii. Nu este vorba numai despre o anumită formaţiune.

De obicei, când un partid de pe la noi pierde puterea devine subit mai „democratic", iar când accede în sferele înalte ale guvernării ţării, apelează la principiul „unităţii de monolit".

Iată că a venit momentul în care această regulă nu se mai poate aplica. Principalele trei partide româneşti, PDL, PSD şi PNL, indiferent că se află la putere sau în opoziţie, discută despre necesitatea unor reforme interne, a unor clarificări doctrinare. Mărul şi trandafirul sunt apropiate în botanică, dar atât de diferite în politică. Dinamismul social, schimbările economice rapide, accesul instant la informaţie modifică cu o viteză uluitoare percepţiile oamenilor. Partidele sunt obligate să răspundă acestor provocări. Internetul nu mai are răbdare.