Băsescu şi franţuza

Am urmărit cu mult interes reportajul făcut de una dintre televiziuni pe nişte străduţe lăturalnice din Bucureşti, în care oamenii simpli erau întrebaţi despre cât de francofoni se simt.

Am urmărit cu mult interes reportajul făcut de una dintre televiziuni pe nişte străduţe lăturalnice din Bucureşti, în care oamenii simpli erau întrebaţi despre cât de francofoni se simt. Răspunsurile erau amuzante şi arătau cât de puţin ştiu oamenii despre francofonie.
Un bărbat mai în vârstă voia să facă cerere, să-i dea şi lui atestat de francofon. De departe însă, cea mai amuzantă a fost o femeie în vârstă care a spus că "preşedintele vorbea franţuza, da' i se cam împleticea limba. Vorbea el, da' nu prea le nimerea". Dincolo de partea amuzantă, există însă şi o parte serioasă, aproape dramatică. Eu nu cred bunăoară că preşedintele Bush vorbeşte franceza în cinci dialecte, numai că preşedintele Bush nu are nevoie, el reprezintă cea mai puternică forţă politică şi economică a lumii. Ceilalţi trebuie să-şi pună problema să vorbească engleza, şi nu viceversa. Numai că România nu e America. România e o ţărişoară în care diplomaţia este în primul rând a cuvintelor, nu a gesturilor de putere. Preşedintele Băsescu este un om charismatic şi un vorbitor cu priză la ascultători. Însă atunci când nu rupi limba în care vorbeşti decât la nivel de clasa a doua primară, ai o problemă. La nivel de politică externă, acest lucru este un handicap important.
Nu prea poţi să te duci la o discuţie de nivel zero, cu preşedintele unuia dintre cele mai importante ţări ale lumii, cu translatorii după tine, după cum nu poţi să rişti să te înţelegi cu respectivul prin semne, sau să faci cine ştie ce gafă lingvistică. Cum spuneam, dincolo de glumă, lucrurile devin extrem de serioase şi cu implicaţii pentru noi toţi. Dar implicaţiile nu se opresc aici. Vă rog să închideţi ochii pentru o secundă şi să vi-l imaginaţi pe "George" Becali la o prezentare în faţa Parlamentului European. Mă îndoiesc că un discurs de genul "io, care dacă vreau io să fac moneda europeană să fie leu', păi atuncea nu vă puneţi voi cu mine, că io sunt mai tare ca voi toţi la un loc!" va avea foarte mult succes. Noi "ne râdem şi glumim", dar circul care ţine în România nu face nici două cepe degerate în mediile sobre şi pline de protocol ale Occidentului. Nu te tragi de şireturi cu preşedintele Chirac şi nici nu-l inviţi într-o vizită în Piaţa Rahova, unde Marian Vanghelie, în ipotetica poziţie de ministru de finanţe, explică într-o catalană fără cusur efectul trecerii la euro asupra preţului la ştevie.
Cred că această francofoneală din viaţa Bucureştiului ne arată nu numai limitările pe care le putem avea ca locuitori, dar şi puterea pe care o avem ca alegători. Nu mai suntem un sat de la marginea Europei, suntem un partener de discuţie de la egal la egal. Ar trebui să ţinem cont de asta şi când ţinem la propriu ştampila în mână. "Da' eu cu cine votez?" trebuie să înceapă să aibă ca răspuns şi nota de la examenul de franţuză, cu sau fără împleticeli de limbă. De aceea, viitorii candidaţi la Preşedinţia României trebuie să exerseze franţuza înainte de a adormi, numărând oi, ca să le vină somnul mai repede. "Une, deux, trois, quatre...