Adevăruri de altădată: Portretul lui Neville Chamberlain

„Neville Chamberlain a trecut dela Nr. 11 din Downing Street la Nr. 10 al aceleaşi străzi; progres modest în aparenţă; în realitate un pas imens în erarhia politică engleză, pas pe care nici unul din familia lui nu l-a făcut până acum. Din ministru în cabinet, el a devenit acela care formează cabinetul, adică şeful responsabilităţii britanice în lume.

Sănătatea, fericirea, bunăstarea poporului, considerate ca imperative ce trebuesc satisfăcute, dragostea de aproape, adevărată pasiune sub aparenţa de răceală, iată trăsăturile care deosibesc viaţa omului asupra cărui apasă acum soarta Angliei. Înfăţişarea lui fizică pare că e dintr-o materie care mocneşte pe dinăuntru, ca un foc sub cenuşă; e o asprime care ascunde o inimă.

Părul lui mai mult negru decât cenuşiu, sprâncenele calcinate, privirea plină de scântei scurte, svelteţa lui de trestie îi dau mai mult înfăţăşarea unui meridional. Dar e taciturn şi răbdător ca un pescar de pe malurile lacurilor din Nord. În orice altă ţară, conservatorul acesta ar fi socialist, sau odinioară un sihastru primitor. E, înainte de toate, cetăţean al oraşului Birmingham, cum au fost toţi Chamberlain-ii. Şi-a iubit, înainte de toate, oraşul; puterile tinereţii şi le-a consacrat mai întâi municipiului său, cum ar fi făcut un roman din epoca de glorie. [...]

El intră, în sfârşit, în politica guvernului, cu oţelul caracterului său, călit de greutăţile politicii administrative. Neville Chamberlain joacă un rol în dramaticele tratative cari au adus la cârmă guvernul naţional din 1931, când d. Ramsey MacDonald a format cabinetul compus din conservatori, liberali şi socialişti naţionali. Momentul este grav, pericolul care ameninţă cere ca echipa guvernamentală, redusă, dar hotărâtă, să fie fără încetare la postul de comandă. [...]

Fericită ţară, Anglia, unde spiritele cele mai serioase, ocupate de treburile politice cele mai arzătoare şi mai obositoare, se pot mângâia şi reculege cu cântul unei păsări!“ Articol de Marta Bibescu în „Adevărul literar şi artistic“ 1937.