Adevăruri de altădată: Filosofia cosmică

La 31 Iulie 1914, orele nouă patruzeci, seara, Jean Jaurès a fost răpus de o mână criminală, în Café du Croissant.

„Un om mare, un om nobil” zice Barrès, cel mai înverşunat adversar al ideilor sale politice. „Filosofia cosmică îngăduia lui Jaurès să fie european, mondial”, urmează acelaş Barrès, „el avea credinţa că trebue să meargă către un stat politic, construit după normele legilor cosmice, poruncite de evoluţionism”.

De aci îi veneau puterea de a se înălţa peste orizontul politic, peste concepţia patriotică, pentru a se conforma naturii totale.

A fost un mare om politic pentu că şi-a socotit misiunea mai presus de cât ideia de partid. El credea că are datoria să lumineze masele răzvrătite, pentru ca ele să nu sfarme virtuţile, bogăţiile spirituale şi civilizaţia creată de societatea burgheză, pe deoparte, iar pe de alta să facă să ajungă până la sufletul burghezimei nevoile şi păsurile norodului. Jaurès avea în orice clipă înaintea ochilor perspectivele profunde ale timpului şi spaţiului, ale imensităţii şi eternităţii”.

Era mai nobil decât Briand şi decât alţi politicieni pentru că nu avea ambiţia meschină de a deţine puterea. Dar ţinea să guverneze partidul său şi ca orice om de acţiune era optimist şi ţinea să fie purtătorul său de cuvânt. Simţul său politic l-a făcut, însă, să îngăduie multe înjosiri la tovarăşii din partid, să treacă peste multe intrigi şi să intre uneori la tocmeală cu principiile.

A făcut transacţii, căci toate religiile îşi au cazuişii lor. El era pătruns de adevărul zicătorii lui Bacon „Natura non vincitur nisi parendo”, care, aplicat la politică înseamnă nu stăpâneşti mulţimea decât supuindu-i-te. El s`a plecat deci în multe cazuri caracterelor revoluţionarilor pentru că era singurul mijloc de a-i stăpâni şi a-i conduce în lupta politică.  

Om politic, filosof, istoric şi ziarist (a scris mii de articole în „Humanité”, al cărui director a fost, în „Depeche” şi „La Petite Republique”), el rămâne mai ales un orator. (articol publicat de Izabela Sadoveanu în Adevărul, 1937)