Adevăr şi interpretare
0Oarecum în continuarea articolului de acum o săptămână, aş vrea să semnalez o dezbatere care i-a adus la aceeaşi masă (Le Nouvel Observateur din 9-15 octombrie) pe Claude Lanzmann,
Oarecum în continuarea articolului de acum o săptămână, aş vrea să semnalez o dezbatere care i-a adus la aceeaşi masă (Le Nouvel Observateur din 9-15 octombrie) pe Claude Lanzmann, redactor-şef al sartrienei reviste Les Temps Modernes şi autor al unei cărţi de referinţă despre holocaust, şi pe Pierre Nora, directorul revistei Debat, istoric, coordonatorul a trei volume intitulate Locurile memoriei. Ca preşedinte al asociaţiei Libertate pentru istorie, Pierre Nora a lansat un apel împotriva legiferării în materie de istorie. În Franţa există mai multe legi care îngrădesc libertatea istoricului, datând toate din ultimele două decenii.
Problema în care Lanzmann şi Nora au polemizat aceasta şi este: are dreptul statul de drept să reglementeze gândirea istoricilor? Lanzmann crede că da, Nora că nu. Am afirmat în articolul precedent că trăim într-un timp al revizuirilor. Aceasta presupune deplina libertate a istoricilor de a interpreta faptele trecutului şi, prin consecinţă, de a revizui punctele de vedere anterioare. Argumentul lui Lanzmann împotriva acestui relativism ţine exclusiv de necesitatea legii Gayssot care interzice negaţionismul, adică negarea holocaustului. Lazmann susţine cu temei că acceptarea ori negarea tragediei căreia le-au căzut victimă milioane de evrei constituie simple opinii, la rigoare egal valabile.
Legea Gayssot consfinţeşte un adevăr istoric şi are de aceea o mare importanţă. Nora ar dori el, ca legea Gayssot să se refere explicit la falsificatorii istoriei holocaustului şi nu implicit la istorici. În miezul polemicii se află conceptul de adevăr istoric. Există cu adevărat unul sau fiecare epocă, fiecare istoric încearcă să descopere şi să impună un concept propriu? Poate fi împiedicat istoricul să revizuiască interpretări anterioare, gest care nu trebuie confundat cu revizuirea faptelor înseşi? Nici Lanzmann, nici Nora nu răspund limpede la aceste întrebări. Care implică şi o a treia: există un adevăr oficial, al statului, pe care istoricii sunt datori să-l respecte? Lanzmann pare înclinat a crede că există un astfel de adevăr şi că el este necesar.
Nora e mai degrabă împotrivă, dar exceptează evenimentele relativ recente, al căror caracter politic ori ideologic nu s-a estompat. Pe de altă parte, diferenţa dintre fapte petrecute de mult şi fapte contemporane este că primele capătă adesea semnificaţia unor mituri şi legende fixate în mentalul oamenilor. Iar demitizarea e una din sarcinile istoricului. De aceea chiar şi Nora rămâne evaziv în privinţa posibilităţii de a revizui istoria contemporană, unde certitudinea, care validează în definitiv adevărul istoric, este mai mare. Polemica celor doi mi-a amintit de o alta, de acum câţiva ani, dintr-o masă rotundă a Televiziunii Române, pe marginea unui manual, în care regretatul Octavian Paler juca rolul lui Lanzmann, pariind pe punctul de vedere al statului în istoria naţională, iar Adrian Cioroianu juca rolul lui Nora, pledând pentru pluralism ca formă de libertate a istoricului. În subtext e vorba şi de dreptul istoricului de a moraliza trecutul.
Cât de departe poate merge el în aprecierea politică şi ideologică a trecutului? Dar în privinţa aplicării la fapte vechi de zeci sau sute de ani (cum ar fi sclavajul, colonialismul, inchiziţia etc.) a unor standarde (şi legi) care nu existau pe vremea aceea? N-am pretenţia să răspund. Îi dau dreptate lui Jacques Julliard, care a moderat discuţia din „Le Nouvel Observateur“, când susţine că profesia de istoric constă în căutarea adevărului, de pretenţia de a-l deţine istoricul trebuie să fugă ca de dracul.