VIDEO Banii se fac din concerte, nu din vânzarea de albume
0Tot la Electromagnetica, la câteva zeci de uşi mai departe, repetă şi The Amsterdams. Cinci băieţi „drăguţi toţi, veseli”, cum spune Adriana Savin, o admiratoare devenită prietenă a trupei.
Citiţi şi:
„Mi-au plăcut prima oară că erau grup compact, aveau un aer de London underground.” Cinci băieţi îmbrăcaţi cu pantaloni strâmţi, care pozează cu ochelari mari cu rame colorate, cântă în engleză, se folosesc de un megafon la concerte şi spun pe MySpace că fac „post punk/indie/power pop”. The Amsterdams este una dintre cele mai apreciate trupe de acest gen de la noi, mai ales că a fost şi prima. „E o tradiţie tânără”, glumeşte Ovidiu Bejan, unul dintre chitariştii formaţiei.
În 2005, Andrei Haţegan (voce, clape), în prezent copywriter la o agenţie de publicitate, a pus un anunţ în Regie în care spunea că e în căutare de membri pentru o trupă de rock alternativ. Andrei Ungureanu (chitară), pe vremea aceea student în anul II, a răspuns la anunţ şi cei doi s-au întâlnit într-un parc, cu două chitare reci, şi au cântat câteva piese celebre.
Au cooptat un basist, care între timp s-a retras, şi pe bateristul Vlad Stoica şi au început să cânte şi să compună. Cum niciunul dintre membrii trupei nu are cine ştie ce pregătire muzicală – „Eu am făcut un an de chitară clasică, recunosc!”, spune Ovidiu –, dar au avut cu toţii trupe prin liceu, activitatea compoziţională nu e foarte organizată şi nu se pune problema de partituri. „Vine unul cu o idee, se apucă şi altul să cânte peste, vine şi Haţegan cu câte o voce, se adună totul şi iese o chestie pe care putem să o continuăm sau să renunţăm la ea”, explică Andrei.
Dominarea lumii
„Scopul final al trupei era dominarea lumii cu muzica noastră”, râde Andrei Ungureanu şi ochii îi strălucesc pe faţa încadrată de părul buclat. „Trebuia să fie ceva brittish şi ceva nemaiauzit la noi.” Şi aşa a fost, dovadă reacţia publicului. După un prim concert „mai mult pentru prieteni” în 2006, în clubul Big Mamou, la care „am chemat căţei, purcei, bunici, ce am găsit”, au urmat tot felul de baruri şi cluburi din Bucureşti. „Nu e foarte dificil să ajungi să cânţi în cluburi”, povesteşte Andrei.
„Te duci la nenea de la bar, eventual cu un CD, îi zici «vrem să cântăm şi noi», nenea de la bar zice «OK, veniţi şi cântaţi în deschidere la trupa X». O vreme cânţi în deschidere, dup-aia cânţi singur tot acolo, apoi şi în alte cluburi. E relativ uşor, nu-ţi trebuie pile. Dacă vin oameni la primele concerte, o să te mai cheme.”
Ovidiu Bejan, un tip slab, cu perciuni şi o barbă de o săptămână, a fost „mare fan Amsterdams” înainte de a intra în trupă. „I-am prins în două concerte. Eram aşa, uau!”. În 2007, fostul basist şi bateristul au plecat din trupă şi au fost cooptaţi Augustin Nicolae la bass, cel mai experimentat dintre ei, Ovidiu, pentru a doua chitară, şi s-a încercat colaborarea cu 15 toboşari, pentru ca trupa să revină în final tot la Vlad Stoica.
Anglia, Franţa şi Olanda
Laurenţiu, „John”, „Coiotu”, „Oscar” şi „Balaurul” de la Trooper fac repetiţii acasă, la Târgovişte
În 2007, The Amsterdams a cântat, printre altele, la Stufstock 5 din Vama Veche, pe scena mică, iar în iunie 2008 la Londra, în Dublin Castle – un club mai mic, unde cântaseră însă nume mari, ca Travis, Blur, Amy Whinehouse sau Madness –, şi la Festivalul Europa Vox de la Clermont-Ferrand, în Franţa. „Acolo, lumea nu e aşa statică ca la noi”, spune Andrei.
„În Franţa am urcat pe scenă primii şi erau vreo 1.000 de oameni în public. Lumea a început să urle, să ţipe. Nu conta că eram din România, că nu auziseră de noi, conta că veniseră să se distreze.” Anul acesta, Andrei Haţegan a fost contactat pe MySpace de nişte DJ din Olanda, aşa că, până la data apariţiei acestui material, trupa a cântat deja la două cluburi, în Amsterdam şi în Utrecht. „Ei aveau plănuită o seară cu o trupă din America, Neon Indian, care între timp a devenit foarte faimoasă şi n-a mai putut să vină.” Planul de dominare a lumii prin muzică evoluează „momentan puţin cam greu”, spune Andrei.
„E greu să pleci de aici să faci ceva mondial, pentru că la noi nu e industrie muzicală. Dacă am avea o dubă, am putea să plecăm să cântăm prin Germania, Franţa... Chiar nu ştiu de ce nu facem asta!”, se întreabă brusc chitaristul. „Nu se poate trăi deocamdată din muzică. Sau cred că se poate, dar cu un mare risc”, precizează Ovidiu.
Dar băieţii nu vor să cucerească lumea oricum, ci „printr-o muzică frumoasă”. „Momente măreţe şi intense, asta vrem să atingem.” În momentul de faţă, dacă şi-ar lăsa cu toţii joburile ca să se dedice muzicii şi n-ar trebui să plătească chiria la sala de repetiţie, Ovidiu spune că ar supravieţui. „Cam la limită. Gătindu-ne singuri acasă.”
Ca să devină mainstream în România, membrii The Amsterdams cred că ar avea nevoie de o casă de discuri care să îi promoveze. Până atunci, au scos anul acesta primul album, „Adolessons”, 100% independent. „Casa de discuri îmi aparţine mie. Sunt patron şi singurul angajat”, spune Andrei. Iar pentru distribuirea CD-urilor prin magazine, băieţii au făcut Lipscaniul la pas. „Peste 20 de ani, când o să cântăm la Stufstock 25, o să ne amintim cum am umblat noi cu sacoşa de CD-uri pe Lipscani să le dăm la unele magazine.” Până atunci însă, The Amsterdams a cântat sâmbătă la Golden Stufstock, de data aceasta pe scena mare de pe plajă.
Românii din deschiderea Maiden
Membrii Trooper, alături de Bruce Dickinson, cel care i-a ales pentru a cânta în deschiderea concertului Iron Maiden de la Bucureşti
Pe aceeaşi scenă au urcat vineri şi rockerii de la Trooper, formaţia românească de metal aleasă să deschidă anul trecut concertul legendarei trupe Iron Maiden de la Bucureşti chiar de vocalul acesteia, Bruce Dickinson. „Ah, Bruce...”, suspină băieţii când îşi amintesc de concertul din august anul trecut, care le-a adus şi felicitările liderului de la Maiden, Steve Harris.
De altfel, Iron Maiden e trupa care i-a inspirat să înceapă să cânte pe fraţii Alin şi Aurelian Dincă din Târgovişte (cunoscuţi mai mult după poreclele „Coiotu'” şi „Balaurul”), încă din 1996, împreună cu Ionuţ Rădulescu („Oscar”). Şi numele formaţiei vine de la o piesă Maiden, „The Trooper”. „Noi suntem în treaba asta pentru muzică. Nu ne-am propus să ne îmbogăţim rapid, să compunem un hit. Nici nu am pornit cu gândul să cântăm, am fost mai întâi de toate prieteni şi dup-aia am cântat împreună”, spune „Balaurul” şi povesteşte că la început nici măcar nu ştiau să cânte. „Jucam fotbal, jucam cărţi, mai cântam, şi până la urmă am mai progresat.”
Începuturile trupei sunt legate de o mulţime de dificultăţi tehnice. „Balaurul” cânta pe o chitară „Doina” amplificată pe un radio vechi, în loc de tobe erau folosite cutii şi scaune acoperite cu diferite pături, iar sala de repetiţie era uneori scara blocului în care locuiau fraţii Dincă. Prima oară au cântat în 1996, alături de toboşarul zis „Negative”, care, la un moment dat, „s-a pocăit” şi a fost înlocuit de Ionuţ Covalciuc („John”), în 1999. Apoi li s-a alăturat şi Laurenţiu Popa, în 2001. „De atunci nu s-a mai schimbat nimic, doar ne-am mai îngrăşat puţin”, spune „Coiotu'”, aşezându-se lângă fratele său.
Concerte de trei ore
„E destul de greu să intri în lumea asta a rockului. Sunt câteva găşti acolo sus, Cargo, Iris, Holograf, Compact, pentru toată lumea. Multă lume crede că, până nu cad ăia, n-o să aibă nimeni loc.” Dar Trooper a avut noroc. După câţiva ani de repetiţii la Târgovişte, timp în care au dat zece concerte – primul la un bal al bobocilor –, au ajuns în Bucureşti, în 2001. „A fost o reacţie incredibilă provocată habar n-am de ce. Nu pot să-mi dau seama ce s-a întâmplat”, spune solistul Alin şi-şi aminteşte că de atunci trupa a venit aproape săptămânal în Bucureşti pentru concerte care durau şi trei ore şi jumătate. „Plecam de pe scenă şi veneau ăia să-mi aducă apă cu calciu, nu mai puteam să mă ridic în picioare. A fost o perioadă grea, dubioasă.”
Cu primul disc, publicat tot de o casă independentă, HMM Ventures, cu ajutorul managerului Adi Ilie, Trooper „a rupt tot” în 2002 şi a ieşit Cea mai bună trupă de rock şi Cel mai bun newcomer într-un top de specialitate. „Trooper I” a fost ales Cel mai bun album, „Balaurul” a fost Cel mai bun chitarist şi „Coiotu”, al doilea vocal după Cristi Minculescu de la Iris.
De atunci au reuşit să scoată patru albume şi un boxset aniversar, să-şi facă o mulţime de „prieteni” („mie nu-mi place să-i numesc fani”, spune Alin) şi să se susţină singuri, reinvestind banii câştigaţi din concerte în instrumente („Balaurul” are acum şase chitare), echipamente, o dubă a formaţiei pentru drumurile la Bucureşti sau în ţară, o sală de repetiţii bine dotată şi un studio. Independenţa a însemnat şi refuzarea condiţiilor impuse de casele mari de discuri cu care au discutat şi care propuneau contracte „nimicitoare, sclavagiste”:
„Era trecut până şi faptul că ei aveau dreptul să hotărască asupra componenţei trupei”, spune „Balaurul”. Oricum, „banii ies din concerte, nu din vânzări de discuri”. Albumul e o modalitate de promovare, e ceva „în care băgăm bani, nu din care scoatem. Trebuie să te împaci cu ideea că lumea ia albumul de pe DC++ . Până şi Metallica s-a împăcat cu ideea asta după ce a dat Napster în judecată în 2000.”
E bine să fii pe DC++
Astfel, cel mai recent album Trooper, „Rock’n’Roll Pozitiv” (2008), a fost pus la „free streaming” pe două site-uri şi a fost ascultat într-o săptămână de peste 70.000 de oameni. „Pe mine mă interesează să mă audă lumea, să mă asculte”, spune „Coiotu'”. „Mă interesează să dau search pe DC++ şi să văd că au oamenii în calculator Trooper. Nu am fi vândut niciodată 70.000 de discuri. Dar 70.000 de oameni au ascultat pe două site-uri ultimul disc Trooper.”
O frustrare a membrilor trupei rămâne însă faptul că posturile de radio şi de televiziune nu difuzează muzică metal pe motiv că nu se ascultă. „Se porneşte de la ideea că, dacă o piesă are chitară electrică, e prea dură şi nu trebuie să intre pe radio, că deranjează ascultătorul, care schimbă postul”, explică „Balaurul”. „Dar nici n-o dau efectiv ca să vadă.” În plus, Alin povesteşte că a avut ocazia să dea concerte foarte mari pentru oameni care nu erau exclusiv rockeri, iar publicul a reacţionat bine.
Deşi au destul de mult succes, membrii Trooper nu au renunţat toţi încă la joburi. „Am preferat ca banii din cântări să-i investim, să le avem pe toate, să fie confortabil”, explică Alin. „Sunt convins că o să apară momentul ăla în care toţi o să renunţe la joburi, pentru că nu o să mai aibă timp de nimic altceva. În momentul acela vreau să ştiu că stăm cu totul bine. Un artist ar trebui să fie interesat doar să ajungă pe scenă întreg şi să cânte.”
Adevărata viaţă a lui Vlad Ţepeş
Trooper va da în această toamnă startul celui mai ambiţios proiect de până acum: albumul şi opera rock „Vlad Ţepeş – Poemele Valahiei”, care va avea prima reprezentaţie la Palatul Copiilor din Bucureşti, la 16 octombrie. „Va fi o operă rock despre viaţa adevărată a lui Vlad Ţepeş, nimic despre Dracula”, iar pe scenă vor urca 33 de muzicieni, actori şi dansatori, printre care cântăreaţa de muzică populară Maria Dragomiroiu şi actorul Cristian Şofron, precizează Alin Dincă. Opera a fost scrisă în colaborare cu Vasile Lupaşc, un pasionat de istorie care a studiat viaţa domnitorului român din documente păstrate în arhive din Italia şi Germania.
După lansarea din Bucureşti, la care se va filma şi un DVD dublu, opera rock va fi prezentată în Republica Moldova şi există discuţii pentru mai multe spectacole în Germania. „Nu ştim la ce să ne aşteptăm. Opera rock s-ar putea să fie ceva mare”, spune puţin îngrijorat vocalul trupei. „Începe să-mi fie teamă de chestia asta în care m-am băgat. Nu am avut emoţii când am cântat cu Iron Maiden cum am pentru lansarea asta. Nu mai e un concert care depinde de noi cinci.”