Simptomul îngrijorător al Covid-19 care apare înaintea dificultăţilor de respiraţie. Pacienţii se simt bine, deşi starea lor este gravă

Medicii care tratează pacienţi cu coronavirus au observat un simptom îngrijorător al infecţiei cu noul coronavirus care apare înainte ca cei infectaţi să înceapă să aibă dificultăţi de respiraţie şi care astfel intârzie o intervenţie timpurie ce s-ar putea dovedi crucială în unele cazuri.

Mari Seim , medic generalist din Oslo, a fost chemată acasă la un bărbat de peste 60 de ani care avea simptome gripale de o săptămână. Pregătită să se ocupe de un caz de coronavirus, medicul a mers să examineze potenţialul pacient, dar l-a găsit într-o stare care a lăsat-o perplexă. Fiica bărbatului a cerut ajutor când a observat că tatăl său avea o respiraţie rapidă.

„L-am găsit stând pe un scaunn şi zâmbind. Nu părea să se simtă deloc rău”, a spus ea.

Totuşi ritmul respirator al bărbatului era de aproape trei ori mai rapid decât în mod normal. Buzele şi degetele îi erau uşor cianotice. Şi-a seama cât de gravă era de fapt starea lui abia când i-a măsurat stauraţia de oxigen care era 66%, faţă de peste 90% cum este normal. 

Pacientul prezenta ceea ce doctorii ştiu că este o trăsătură specifică infecţiei cu SARS-CoV-2 pe care însă adeseori nu o pot recunoaşte în fazele timpurii ale bolii: hipoxia care se instalează tăcut. Spre deosebire de alte boli respiratorii, COVID-19 lasă treptat corpul fără oxigen astfel că cei infectaţi nu-şi dau seama cât sunt de bolnavi pentru că nu au probleme de respiraţie.

Mulţi doctori se aşteaptă ca o saturaţie atât de scăzută a oxigenului să provoace incoerenţă sau şoc. Văd în schimb pacienţi alerţi, calmi şi cât se poate de energici, relatează National Geographic.

Dificultatea de respiraţie merge în paralel cu pierderea elasticităţii ţesuturilor pulmonare. Cele mai multe boli respiratorii duc la rigidizarea acestora din cauza inflamaţiei, leziunilor sau lichidului acumulat. Dioxidul de carbon nu mai poate fi eliminat eficient, de aceea pacienţii simt nevoia acută să tragă aer în piept. Dificultatea de respiraţie apare când se acumulează dioxid de carbon şi creierul semnalizează nevoia de oxigen.

Însă în cazul pacienţilor cu COVID-19 în fazele timpurii aceste semnale de alarmă nu se declanşează, explică pneumologii. Plămânii rămîn suficient de supli pentru ca pacienţii să respire bine. Pe măsură ce saturaţia de oxigen scade, ritmul respirator devine tot mai accelerat pentru a compensa, determinind expulzarea  unui volum mare de dioxid de carbon. Consecinţa: o instalare insidioasă a hipoxiei în care saturaţia scăzută de oxigen se cuplează cu menţinerea unor niveluri scăzute ale dioxidului de carbon - de aici şi lipsa semnalului de alarmă.

„În aproape toate cazurile cu care ne confruntăm, problemele pulmonare sunt atât de absorbţie a oxigenului, cât şi a eliminării dioxidului de carbon”, spune Richard Levitan, doctor de urgenţă a tratat voluntar pacienţi infectaţi cu pneumonie la un spital newyorkez. „Boala asta e diferită”, a lămurit el.

Hipoxia tăcută mai apare în cazul alpiniştilor şi piloţilor, a spus expertul. Şi în cazul lor ritmul respirator creşte în condiţiile unui nivel scăzut de oxigen. Asta permite ca oxigenul să fie transportat mai eficient în corp, în ţesuturile care au cel mai mare nevoie de el.

Se întâmplă ceva asemănător la debutul bolii COVID-19:  ritmul respirator mai accelerat menţine pentru o vreme o funcţionare destul de bună a inimii, astfel că sângele circulă bine şi în extremităţi. Dacă cei infectaţi nu ar putea să menţină un nivel scăzut al CO2 saturaţia de oxigen ar putea fi chiar mai scăzută, complicând şi mai mult o formă deja severă a bolii.

Specialiştii nu îşi pot explica foarte bine felul în care boala ajunge să cauzeze hipoxie lentă, dar au câteva ipoteze. Una din ele este că virusul se ataşează de celulele pulmonare şi de alveolele pulmonare, care asigură transferul de oxigen în sânge. Pe măsură ce virusul infectează mai multe celule se declanşează răspunsul imun şi se stârneşte o luptă care provoacă daune - printre ele şi îngreunarea transferului de oxigen. În acelaşi timp,  transferul de CO2 nu este la fel de afectat, întrucât are loc cu mai multă uşurinţă.