Fiicele scriu despre mamele lor

Citiţi şi: Sfaturi de viaţă ale unor mame celebre Irina Păcurariu, realizatoare TV: „E normal să cerem mereu” „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la copilărie,

Citiţi şi: Sfaturi de viaţă ale unor mame celebre

Irina Păcurariu, realizatoare TV: „E normal să cerem mereu”

„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la copilărie, îmi amintesc mai uşor de tartinele cu pastramă pe care le aruncam fix în coşul de gunoi al sălii de clasă decât de cozile la care stătea mama ca să am eu ce mânca la şcoală. Şi cred că la fel se va întâmpla şi cu fetele mele.

Vor uita sigur… risc asumat… cât alergam să le ducem de la lecţiile de călărie la cele de înot şi de acolo fuga la tenis ori cât ne grăbim să ajungă în parc la întâlnirea cu a lor «best friend», chiar dacă asta înseamnă că nu mai ajungem la bancă să plătim rata la timp sau că am uitat de programarea de la dentist.

Este în firea lucrurilor să cerem şi iar să cerem părinţilor şi să ni se pară că ni se cuvine. De oricare parte a baricadei te situezi, singura salvare este să nu pierzi din vedere că totul în viaţă are o limită. Limita despre care spun nu-i neapărat cerul, ca la americani, unde «sky is the limit», ci singura care contează, aceea pe care, cel puţin mie, mama mi-a desenat-o. «Nu te întinde mai mult decât ai plapuma», îmi spunea mereu, şi asta nu însemna neapărat să nu cheltuieşti mai mult decât ai, însemna să-ţi ştii locul, să nu aştepţi mai mult decât oferi, să ştii că lumea nu începe şi nu se termină cu tine.

Mama, taur sfios şi mândru, nu mi-a impus niciodată nimic, singurul lucru pe care mi l-a transmis a fost instinctul ei de femeie obosită care-şi număra banii de la avans la chenzină ca să rezistăm încă o lună fără ajutorul nimănui. Instinctul unei mame care-şi ţine puiul departe de lumea dezlănţuită pe care i-o mai arată însă din când în când, la geam. Ca să ştie puiul ce-l aşteaptă!”

Ioana Nicolaie, poetă: „Mama ne asculta, nu ne judeca”

„Nu pot vorbi despre mama, aşa, în câteva rânduri. Am scris nişte cărţi («Nordul», «Credinţa», «Cerul din burtă»), gândindu-mă mai ales la ea. Am vrut s-o apăr, s-o scot din propria-i viaţă – s-a măritat la 16 ani şi a avut 12 copii –, să-i păstrez graiul, să nu uit cuvintele «ştrec», «naft» şi multe altele, până la «lila». Adunaţi în jurul mesei, pe rând, noi, fraţii, îi ceream câte o cană cu apă. Ne îmbolnăveam, ne năşteam, eram mereu lângă rochiile ei colorate, acasă, la spital. Îi spuneam zi de zi lucruri mărunte şi ea le aduna într-un ghem de poveşti. Mama ne asculta. Nu ne judeca, era lângă noi, de fapt, era una cu noi.

La telefon, vocea ei este ca şi a mea. Doar sunetele sunt altele şi bolile mai noi şi întrebările. De un timp, drumurile sunt prea lungi şi nu mai poate veni la Bucureşti. Mergem noi, vara, cu băieţelul. Mama e «bunica» pentru 10 copii care abia aşteaptă să ajungă la ea. Fiindcă ea este Maria din parabola biblică, şi nu Marta. Şi va rămâne întotdeauna aşa.”

Dorina Chiriac, actriţă: „Mama pictează şi cântă”

„Despre mama? Mama picta. Mama are, din familia noastră, toate înclinaţiile artistice posibile. Şi mai are «lipici» la oameni, la animale, la flori. Dimineaţa vorbeşte cu plantele de pe balcon în timp ce le udă, şi ele înfloresc. Toate animalele pe care le-am găzduit se ţineau după ea prin casă şi o aşteptau la uşă când pleca la piaţă. Câinele, pisica, hamsterul, broasca-ţestoasă, papagalul. Bine, tot mama a fiert broasca-ţestoasă după ce aceasta îşi împlinise mia de ani şi murise, şi a făcut din carapace o veioză. Are talent şi la decoraţiuni. Mama cânta frumos cum nu se mai cânta. Cânta în drumeţiile noastre prin munţii Bucegi de se înmuiau Babele şi Sfinxul. Cred că se oprea şi telecabina, iar cascada Urlătoare vuia mai încet.

Mama picta. Picta ţigănci şi natură moartă cu fructe pentru toţi vecinii, şi picta pereţii casei noastre. Aveam pe Albă ca zăpada cu toţi cei şapte pitici în dormitor şi căprioara cu tot cu pădure în sufragerie, lângă telefon. În scurt timp, toţi pereţii apartamentului cu trei camere erau plini şi de stângăciile a trei fetiţe de vârste apropiate (eu şi surorile mele Gena şi Rux) care imaginau prinţi şi prinţese, palate şi planete. Când şi cea mai mică dintre noi a ajuns la liceu, mama a zugrăvit singură tot apartamentul.

Mama picta. Picta tortul cu cremă de ciocolată şi ne făcea, vara, cort cu trei separeuri pe balcon, ca să avem, fiecare, camera ei, că altfel dormeam toate trei într-un pat mare şi ascultam în fiecare seară «Povestea unui om leneş» spusă de tata. Şi adormeam în timp ce mama cânta. «Somnoroase păsărele».

Mama picta. Picta balauri şi cânta şansonete pentru Andrei, băiatul surorii mele. Acum pictează sute de prinţese cu baloane pentru fetiţa mea Sonia. Şi Sonia cântă. Mama nu mi-a interzis niciodată nimic. De-aia cânt, joc, pictez.

Mama pictează de zeci de ani tabloul familiei mele şi spală şi retuşează când greşim sau când este greu, şi vorbeşte cu oamenii cum vorbeşte, dimineaţa, cu florile.O cheamă Ioana. I se zice Mimica.”