"După '56 s-a produs o intensificare bruscă a terorii"

Interviu cu Alexandru Mihalcea, arestat după protestele studenţilor români

partea a doua a interviului cu ziaristul Alexandru Mihalcea, arestat, pe când era student, în urma evenimentelor din Ungaria. Arestat în "lotul Pavlovici", al doilea mare lot de studenţi (arestaţi şi condamnaţi), după celebrul lot "Derdena", în care fostul scânteist, ajuns peremist, Eugen Florescu a avut un rol aparte. Fostul deţinut politic Mihalcea ne introduce în atmosfera anchetelor de partid şi de Securitate şi încearcă să ne explice mecanismele terorii. O teroare fără precedent, coborâtă peste România şi manifestată paroxistic, după evenimentele din Ungaria anului 1956. Un an de cumpănă pentru comunismul "made in URSS".
Tamara Dobrin făcea o anchetă paralelă
- Dle Mihalcea, v-aţi intersectat destinul, în acei ani cumpliţi ai terorii din perioada "56-'59, cu unii lideri ai tineretului comunist de atunci. Evident, pe părţi diferite ale baricadei. Tamara Dobrin, de pildă, viitoarea şefă comunistă alături de Suzana Gâdea, Lina Ciobanu şi de alte doamne cu coc, Tamara Dobrin, deci, apare, după cum am văzut în dosarul de cadre al scânteistului Florescu, ca un personaj negativ al afacerii "Derdena". Care a fost rolul Tamarei Dobrin în afacerea "Mihalcea"?
- La un moment dat, am fost convocat de Tamara Dobrin, care era secretara de partid a Facultăţii de filosofie, mai precis la secţia de ziaristică, care după arestarea lotului nostru avea să fie desfiinţată. Am fost convocat, deci, la Tamara Dobrin în cabinet. Ce m-a frapat acolo a fost că, într-un colţ, era un tip, pe care, post factum, l-am identificat a fi fost anchetatorul meu de la Securitate. Tamara Dobrin m-a descusut pe toate părţile în legătură cu relaţia mea cu Florin Constantin Pavlovici.
- Făcea Tamara Dobrin, atunci, o anchetă asemănătoare, dar paralelă cu cea a Securităţii?
- Da, Tamara Dobrin făcea atunci o anchetă paralelă, cred. M-a întrebat ăla, tipul din colţ, la un moment dat, ce-am discutat cu Pavlovici, undeva în Dămăroaia. Cât eram eu de hoinar prin Bucureşti, nu ştiam nici unde era Dămăroaia.
Nu auzisem atunci de Ion Iliescu
- Dar tânărul, pe atunci, Ion Iliescu, proaspăt venit de la Moscova, ce rol juca el în mişcarea studenţească oficială? Îşi făcea el simţită prezenţa?
- Nu. De Ion Iliescu am aflat după închisoare. Şi târziu mi-am dat seama că era inspirat de sovietici. Nu ştiam de Iliescu atunci. UTM avea un rol împletit cu cel al Securităţii. Partid-UTM-Securitate formau o entitate în sine.
- Ce era acest UTM, de care vorbiţi?
- Uniunea Tineretului Muncitoresc. Era PMR, era UTM, erau UASCR şi Securitatea. Securitatea poporului. Practic, disputa asta de acum, cu cine era deasupra, Securitatea sau Partidul, mi se pare apă de ploaie, mi se pare o tâmpenie. Nu se poate face o delimitare între Securitate sau Partid. Cine vrea să vadă care erau cu adevărat aceste raporturi nu are decât să citească răspunsurile lui Drăghici (n.r. - Alexandru Drăghici, ultimul şef al Securităţii de pe vremea lui Dej, învinuit de Ceauşescu de arestarea, anchetarea şi condamnarea la moarte a lui Pătrăşcanu) la ancheta din "68. Acolo se vede foarte clar care erau raporturile dintre Partid şi Securitate: se întrepătrundeau, şi nu se ştia unde începe unul şi unde se termină celălalt. Cât despre Iliescu, nu-mi aduc aminte, nu ştiu dacă Iliescu era atunci liderul studenţilor comunişti.
- Deci nu auziserăţi de Ion Iliescu atunci, nu se vorbea de el în rândul studenţilor?
- Nu mai ştiu. De ce să vorbesc prostii, nu ştiu! Vă repet, nu ştiam, nu auzisem de el atunci, în "56. Culmea este că, la un moment dat, studenţii au creat un imens scandal înlocuind comitetul ales, comitetul UTM al facultăţii, făcut de nişte stalinişti nenorociţi, înlocuindu-l cu nişte libertini printre care mă aflam şi eu, în calitate de responsabil cultural şi eram şi redactor la ziarul tipărit al universităţii, scos de noi, de Facultatea de ziaristică. Şi, culmea este, noi introduseserăm o linie veselă, deschisă, chestie care nu a durat decât vreo două-trei săptămâni, pentru că indivizii şi-au dat seama că ne scapă din mână şi au făcut o adunare monstruoasă, ne-au dat pe toţi afară, punându-şi figurile lor, de tip Ganciu (n.r. - cel la care Florescu l-a turnat pe Derdena).
A urmat un val de teroare fără precedent
- Privind retrospectiv şi făcând o analiză la rece, acum, la 50 de ani de la evenimentele din 1956, de ce credeţi că, la noi, mişcarea studenţilor nu a prins, n-a reuşit până la capăt sau măcar nu a mers puţin mai departe, ca-n Polonia, ca-n Ungaria?
- Din punctul meu de vedere, cauza principală a fost fracţionarea societăţii civile, infestarea acesteia de către Securitate, cu oamenii Securităţii, cu metodele folosite de ea. Inclusiv prin mijloace psihologice, războiul psihologic împotriva societăţii civile, în sensul acreditării zvonului că, acolo unde sunt trei români, trebuie să fie neapărat două victime şi un securist. Chestie care a prins atunci. La vârsta mea, acum, ştiu foarte clar că atunci a prins total treaba asta. Mie mi-a fost în permanenţă frică după ce am ieşit de acolo. Mai ales că ştiam ce se poate întâmpla celui care intră acolo. Că-şi poate lăsa oasele acolo. Şi eu am fost aproape de treaba asta de mai multe ori. Ce să zic? Este vorba că, în Polonia, de pildă, societatea civilă a fost îndelung oţelită în luptele cu ruşii, este vorba de jugul rusesc asupra Poloniei şi, în acelaşi timp, oţelită şi de coloana ei vertebrală care a fost Biserica Catolică. Asta, în timp ce, la noi, societatea civilă, destul de lichelită şi neslujită de o biserică ortodoxă, care era o anexă a statului, pur şi simplu. Asta este una dintre cauzele majore, deşi a existat o opoziţie surdă, deşi a existat o opoziţie militară, în munţi...
- Au avut totuşi şi consecinţe semnificative, negative sau pozitive, aceste mişcări studenţeşti din "56. Au dat ele un impuls, cât de mic, de pildă, retragerii trupelor ruseşti, care, după câte ştim, s-a produs doi ani mai târziu, în "58?
- Da, bine, sigur că da... Retragerea trupelor sovietice a fost făcută întrucât Gheorghiu-Dej a demonstrat că este în stare să ţină în mână România. Toată treaba se întâmpla în timpul lui Hrusciov. La Budapesta, ambasadorul sovietic era viitorul şef al KGB, Iuri Andropov (n.r. - ulterior, preşedinte, pentru scurt timp, al URSS, înaintea lui Gorbaciov). Budapesta a fost piatra de încercare, piatra unghiulară a sistemului comunist. Şi ruşii, practic, au suferit o imensă înfrângere acolo, deşi, pe faţă, este o victorie, o victorie cu tancuri. În schimb, în România, după "56, s-a produs o intensificare bruscă a terorii, după o perioadă de relaxare din anii "55-'56, iar cel mai bun barometru era puşcăria politică, pentru că eu vorbesc din punctul de vedere al puşcăriaşului politic... Puşcăria politică, deci...
- Adică republica penitenciară, despre care tocmai am vorbit!?...
- Da, republica penitenciară. În "56, deci, înainte de scandalul, de evenimentele de la Budapesta, lucrurile mergeau foarte bine în puşcărie şi chiar se aştepta ieşirea, eliberarea deţinuţilor politici. În "56, se întâmplă chestia asta, sunt buimăciţi, năuciţi pentru câteva luni de zile, sunt pur şi simplu reduşi la tăcere. După care teroarea izbucneşte paroxistic, aşa cum nu mai fusese până atunci. Arestările ajung la cifre halucinate. Închipuiţi-vă, de exemplu, că la Jilava, într-o cameră de 60 de inşi, eram 300. În linii mari, asta este chestia, cam aşa stăteau lucrurile atunci. Le-am explicat şi eu, în cartea mea "Uranus-Gherla, via Salcia" şi le explică Pavlovici foarte bine în "Teroarea pe înţelesul tuturor". În concluzie, vă rog să reţineţi următorul lucru: începând din octombrie-noiembrie "56, în România s-a coborât un val de teroare fără precedent. Sau, cu precedent, în timpul de după arestarea lui Antonescu şi în procesele criminalilor de război. Un val de teroare, deci, mult mai extins, la scara întregii societăţi, cei mai afectaţi fiind ţăranii, ofiţerii, studenţii.
-Dle Mihalcea, regretaţi că aţi făcut, ca student, la sfârşitul anilor "50, puşcărie politică?
-Nu, nu regret câtuşi de puţin. Dar altceva vreau să spun. Ceva care nu s-a mai spus şi pe care, tinerii dornici de cunoşterea trecutului recent, care vin pe la Memorialul Sighet, ar trebui să-l afle. Ce au ignorat, deci, cei care au scris despre puşcărie, este aşa-numita revoluţie în axiologie, revoluţia axiologică practicată în sistemul penitenciar politic de la noi!
-Adică?
-Adică fiecare dintre noi intra în maşina penitenciară cu un anumit statut, cu o anumită stare, cu o anumită platformă intelectuală, cu un anumit bagaj de cunoştinţe, cu o anumită zestre de valori. Cu o anumită idee despre el, despre familie, despre mediu, despre lume în general. Normal, nu? Ei, bine, după primele cinci minute sau în decursul primei anchete, omul intrat acolo afla altceva. Am să iau cazul meu, pentru că acela care cunoasţe cel mai bine cazul este protagonistul lui, proriul său actor. Ce ştiam eu despre mine, când am intrat? Că am fost un elev mediocru sau slab la anumite materii, matematică, fizică, chimie, dar interesat de partea literară. Că citeam pe rupte, ca un bezmetic, memorând cărţi întregi, sute, mii de pagini. Evident, literatură, istorie, filosofie. Că eram "legerement", derbedeu, ca toţi copiii de 15-26 ani. Că proveneam dintr-o familie de învăţători, adică dintr-o mică burghezie sătească, structură socială care mai dăduse şi nişte magistraţi sau intelectuali de înaltă valoare. Ce am aflat după ce am intrat? Dintr-o dată, aflu la anchetă că maică-mea este "curvă", că taică-meu este "un bandit bătrân". Da, asta-mi spuneau anchetatorii: "Mă-ta este curvă!", "tac-tu' este un bandit bătrân!", "Neamul vostru de chiaburi şi de bandiţi!"
-Toate acestea erau doar nişte înjurături repetate în mod gratuit sau erau adevărate "mantre" obligatorii ale maşinii de reeducare penitenciar-politică? Nişte formule, special gândite şi sistematic practicate, pentru a vă spăla creierul, conştiinţa, sistemul de valori?
-Erau înjurături spuse sistematic. Înjurături care, realmente, sunt ireproductibile. Nu le pot spune pentru că îmi este mie scârbă. Eu, care nu sunt o fecioară şi care am copilărit într-un cartier rău famat al Bucureştilor, cunosc toate înjurăturile, ce dracu'! Ei, bine, vreau să vă spun că acest tratament care implica lături verbale, o avalanşă de murdărie ireproductibilă, făcea parte dintr-o tactică specială. Pe urmă, am aflat că indivizii, la şcoala lor, nu ştiu pe unde or fi făcut-o, pentru că nu era Băneasa atunci, învăţau, făceau asemenea cursuri şi pe mine m-a frapat chestia asta. Oricum, şeful lor era un anume Enoiu, pe care l-am văzut în filmul "Marele jaf comunist".
-Revenind la revoluţia axiologică de care vorbiţi, care era mecanismul ei?
-La revoluţia axiologică persistau - şi, după părerea mea, era reverberaţia experimentului Piteşti, de la începutul anilor "50 şi despre care era extrem de primejdios să vorbeşti în închisoare, era un subiect tabu, ale cărui urmări se simţeau, totuşi, şi în comportamentul lor, şi în comportamentul nostru, al deţinuţilor - deci, la zece ani de la experimentul Piteşti, urmările care sunt tot de ordin axiologic, de distrugere a personalităţii şi de schimbare a concepţiei despre sine, acea distrugere a sinelui, dacă vreţi, la zece ani, ecoul, spectrul fenomenului Piteşti se simţea, persista. Iată un exemplu dintre multe altele. La Jilava am fost aduşi ziua, pe la prânz. Era pe la sfârşitul lui iunie "59. Am fost lăsaţi în nişte celule de izolare din paiantă, în curte, după ce ni s-au scos ochelarii ăia negri de la Securitate...
-Ce erau acei ochelari negri?
-Ochelarii negri erau nişte ochelari ca de sudori, cu o bandă elastică, pe care ţi-i puneau imediat ce ieşeai din celulă, sau când te arestau. Ochelari care te făceau pur şi simplu orb. Erai la cheremul lor: nu ştiai pe unde mergi, nu ştiai pe unde calci. Uneori se distrau, spunând că ai o treaptă de urcat şi, de fapt, era de coborât, şi cădeai ca un bolovan... şi ei râdeau. Era invenţia NKVD-ului de la Lublianka... (Celebra fortăreaţa a lui Djerzinschi, părintele spiritual al NKVD). şi nu am fost aproape niciodată, ba nu, într-un local de anchetă nu am fost niciodată fără ochelari de anchetă... şi nu cunosc niciun caz de om care să fi fost dus fără aceşti ochelari.
-Să înţelegem că aceşti ochelari erau puşi numai când mergeai afară sau pe culoare, pe scări, dar, când arestatul ajungea în biroul de anchetă, ochelarii erau scoşi?...
-Da, ţi se scoteau imediat. Caraliul care te ducea acolo ţi-i scotea, aştepta pe hol cât ţinea ancheta şi ţi-i punea în birou, înainte de a te duce la celulă.
-Să revenim la Jilava, la sosirea d-voastră acolo...
-Da, să revenim la Jilava. Era sfârşitul lunii iunie 1959. Noaptea târziu, suntem băgaţi într-o sală imensă, din subterană, din fosta cameră a muniţiilor din fortul central, unde toţi cei care fuseseră aduşi în ziua respectivă trec printre două lungi şiruri de derbedei de-ăştia cu bâte. Ceremonialul era invariabil şi era ad libitum (n.r. - la alegere), în sensul că era mica lor distracţie, de genul: aveau în faţă un individ care putea să aibă 20, 30 sau 50-60 de ani. Putea fi un tânar student sau un fost deputat, fost politician de-al lui Maniu sau Brătianu. Un fost ministru, un fost universitar, un fost medic sau profesor. şi era întrebat: "Tu ce-ai fost, bă?" şi răspundeai, să zicem: "Medic!". Replica era invariabilă: "Bă, da prost eşti, bă!" Aşa îţi ziceau derbedeii. şi, poc! şi buf! Dacă, să zicem, medicul, mai în vârstă, primea două-trei lovituri, în schimb, dacă un tânăr spunea "Am fost student!", era literalmente rupt în bătaie. La fel cum rupţi în bătaie erau şi cei care spuneau "uneltire". Eu am fost inspirat când am spus "omisiune de denunţ", pentru că am mâncat foarte puţin bătaie. Noi, ăştia tineri, mai aveam avantajul că fugeam în zig zag ca să scăpăm de ciomege. - Cum se numea acest ritual "vesel", "ad libitum", "la plesneală", practicat de torţionarii închisorii?
- Se numea simplu: "primirea". De fapt, asta cu trecutul printre două şiruri a fost la intrare. În subterana aia, eram puşi pe un rând şi echipa de caralii trecea de la unul la altul. Cei mai în vârstă scăpau cu două trei lovituri, dar cu comentariul invariabil: "Bă, da prost eşti, bă!". Puteai să fii colonel, puteai să fii orice, dar ăştia din armată aveau cel mai mult de suferit. Ăştia şi studenţii erau bumbăciţi rău de tot. Deci, iată încă o intervenţie, de data asta inconştientă, din partea caraliilor, dar controlată, categoric, de ofiţerul politic. Pentru că se ştiau, toate lucrurile astea erau prevăzute şi clasicizate, ca să zic aşa. Am mai văzut încă un lucru. Bine, am văzut multe, dar unul dintre cele care mi-au rămas în memorie, în detaliu, a fost "primirea" unui lot de medici militari de la Constanţa. Colonelul Tiţimaş, pe ceilalţi nu mi-i mai aduc aminte... Care au fost tunşi de unul, Biserică, de la "Biserica mă-tii!", un ţigan nenorocit, cu o maşină ştirbă, care smulgea bucăţi de păr cu bucăţi de piele cu tot. Tot capul îţi rămânea plin de răni, şiroind de sânge. Au fost în mod expres tunşi cu scula aia, pentru a fi înjosiţI, pentru că fuseseră ofiţeri superiori ai armatei române. De altfel, reprezentanţii MAI erau rarisimi, unul la mie dacă am întâlnit în închisoare. Ei, depersonalizarea asta a funcţionat în tot timpul închisorii. Eu o numesc această metodă - revoluţie axiologică. În tot timpul anchetei, dar mai ales în perioada anchetei, a fost făcut în aşa fel, încât individul să-şi piardă nu numai sistemul de valori exterioare, sistemul lui de orientare într-o anumită lume, concretă, palpabilă, cuantificabilă, să-şi piardă chiar încrederea în sine însuşi şi să se întrebe, la un moment dat: "Mă, dar chiar sunt prost? Mă, dar dacă am făcut ceva, dacă totuşi ăştia au dreptate?"