Cazul Goldenberg, alias Fântânaru
0Problematica "fişelor de apreciere atipice" şi un nou caz "de legendă", cazul Fântânaru, continuă serialul "Adevărul deschide dosarele Scânteia"
al ziarului. Un om cu multe nume: unele oficiale, unele porecle, altele pseudonime. În documentele standard de la Cadre (fişe de evidenţă, fişe de apreciere, referate, caracterizări), el apare fie cu numele de naştere, Jacques Goldenberg, fie cu numele public (de ziarist) - Ion Fântânaru sau Jacques Fântânaru. În referinţe şi note informative, mai ales în cele de rău (deşi sunt puţine), el apare cu nume ca Bebe, Jac sau Jak Goldenberg. În redacţie i se spunea, uşor maliţios, şi "Iubitu'". Asta pentru că el se adresa tuturor colegilor cu apelativul "Iubitule!". Ca şi alţii pe care i-am prezentat deja, şi "Ion-Jacques-Bebe-Iubitu'" reprezintă o legendă a Scânteii. Ca şi mulţi alţii, şi el e dus dintre cei vii.
Copilăria. "Recrudescenţa antisionismului. Legionarismul câştiga teren la Craiova"
Copil de evrei din Brezoi, un sat vâlcean de munte, micul Goldenberg a fost tot timpul mândru că tatăl său, Moritz (funcţionar la o fabrică de cherestea din Rm. Vâlcea şi Brezoi), a luptat în Primul Război Mondial împotriva nemţilor. Rămas orfan chiar de la vârsta de un an, Jacques, zis Bebe, a învăţat să supravieţuiască, printre altele, dând meditaţii. În lungile sale autobiografii din dosarul de cadre, el a povestit (cu multe reveniri cerute de cadrişti) şi aceste scene, dar şi altele privind frecventarea unor medii sioniste şi chiar participarea, sporadică, pe la vârsta de 12-14 ani (anii "34-'36), la întâlnirile organizaţiei sioniste de tineret "Hanoor Hazioni". Erau vremuri grele pentru tineretul de origine evreiască din România, din Europa acelor vremuri. În Germania venise Hitler la putere, în România se întărea mişcarea legionară. "În şcoală se făcea tot mai simţită recrudescenţa antisionismului. Legionarismul câştiga teren la Craiova (n.r. - unde a făcut liceul), mai mult poate ca în altă parte, dat fiind specificul oraşului - Craiova era atunci un oraş moşieresc cu o burghezie în formare", scria Fântânaru într-o autobiografie a sa din 1953. O autobiografie în care şeful cadrelor de la Scânteia, celebrul Maxim, îi cere informaţii suplimentare despre anumiţi sionişti. Iar Fântânaru le dă, pentru că nu avea încotro.
Tinereţea. "Cine te-a recomandat la Scânteia?"- "Ziarul
Graiul Nou
"(gazeta de perete a trupelor sovietice)!
Ca şi Bârlădeanu, şi alţii despre care deja am scris, şi Fântânaru a primit botezul în ale scrisului şi şi-a făcut ucenicia la ziarul "Graiul Nou", gazeta trupelor (de ocupaţie) sovietice. O gazetă cu regim special, condusă de ofiţeri-ziarişti care, pentru a fi popularizată, era expusă pe stradă, în panouri cu grilaje cu ochiuri mari - impresionantă imagine, ruptă parcă din Orwell -, prin care se putea lesne citi. De la acest mod de expunere vine şi denumirea de "gazetă de perete". Oricum, destul de ciudat mod de a face/expune presă în acele vremuri, cu "Big Bruder" la spatele tău. Cititul gazetei de perete era într-un fel obligatoriu pentru trecători. Dacă treceai pe lângă "gazeta cu grilaj" şi întorceai capul, te putea costa dacă erai văzut de cine (nu) trebuia. De la
Graiul Nou
, Fântânaru a aterizat la Scânteia. Este demn de menţionat că, în acele vremuri, cuvântul "Graiul Nou" era un fel de parolă, de "sesam" (roşu) care deschidea multe uşi. Era o onoare să fi lucrat acolo. La Cadre conta asta foarte mult, era un fel de certificat de bună purtare. În toate autobiografiile şi fişele de cadre, Fântânaru a menţionat apăsat şi cu lux de amănunte acest episod din cariera sa. "Începând din 1946, am lucrat la ziarul
Graiul Nou
, organul trupelor din România ale Armatei Sovietice (...) Lucrând într'o redacţie sovietică, am aflat foarte multe lucruri despre Uniunea Sovietică. Am învăţat acolo să iubesc realitatea sovietică şi acest lucru mă silesc să-l fac simţit în toate articolele mele...", spunea, cu mândrie, Goldenberg-Fântânaru, într-o autobiografie de-a sa. Iar într-un chestionar din 1952, la rubrica "Cine te-a recomandat la Scânteia?", I.F. răspunde: "Ziarul
Graiul Nou
"!
La Scânteia, "mărirea" şi "decăderea" lui Jacques F. "Fuga" în Israel
La Scânteia, Fântânaru a venit în 1948. Era vremea troicii de aur "Brucan - Maxim - Toma". Era bine să fii evreu, pe de o parte. Era bine să ai recomandarea oficiosului din România al Armatei Roşii, pe de altă parte. A ajuns destul de repede şef al Secţiei de politică internaţională. A rămas în această funcţie destul de mult, până după 1960, când l-a înlocuit fostul corespondent la Moscova, Câmpeanu (care, între timp, devenise ginerele unui ministru la modă al URSS, un fel de "ţar" al politicii agrare sovietice). În perioada când Fântânaru a fost schimbat, nu mai era atât de "trendy" să fii evreu. Foarte mulţi din evreii de la Scânteia au plecat în Israel. El a rămas. Atunci. A rămas într-o funcţie destul de privilegiată, de publicist-comentator. Putea să-şi vadă de scris, putea să facă dese deplasări în străinătate (atât în ţări comuniste, cât şi în ţări capitaliste). La un moment dat, a avut o oarecare problemă, după ce a plecat într-o ţară capitalistă şi cei de la Cadre au aflat că el a intervenit la ambasadă să poată pleca şi cu soţia. O altă problemă: avea rude "afară"! A fost trecut la index, pe principiul "Ai rude în străinătate (n.r. - Israel), deci eşti pe
lista lui Mitea
"!. Au trecut şi aceste episoade (puse la locul lor în dosar), dar a urmat cererea fiicei sale de a pleca în Israel. Cu toate că iubea foarte mult România, pentru faptul că, mai presus de asta, îşi iubea şi mai mult fiica, a plecat şi el în Israel (împreună cu fiica şi soţia). A plecat direct de la Scânteia. A "fugit", a "roit-o", cum se spunea pe atunci despre cei care plecau? Cu siguranţă, nu la propriu! Fântânaru a fugit de o mare iubire - România, pentru o iubire şi mai mare, fiica sa. În Israel nu a putut să practice jurnalismul şi a lucrat ca funcţionar la o fermă de păsări. Fiica l-a părăsit, plecând şi de acolo într-o altă ţară. După ce a murit soţia, s-a prăpădit şi el. De tristeţe sau poate de dorul de ţară.
Fişe de apreciere atipice
În continuarea materialului de ieri despre "fişele de evaluare", azi vorbim despre "fişe atipice". De ce fişe de evaluare atipice? Pentru că, de pildă, am întâlnit în unele dosare de cadre fişe care se abat oarecum de la tipicul de fişe-şablon, completate, aproape "la indigo", de la un an la altul, de comisiile care evaluau şi reevaluau "cadrele". De ce se făcea atât de des această reevaluare. Nu atât din punct de vedere profesional, cât mai ales din punct de vedere al celor câtorva "probleme-standard de dosar": eventuala plecare/defectare a unor rude sau prieteni în străinătate, eventuala condamnare a aceloraşi, eventuale disfuncţii pe linie de "Securitate" (dacă era cazul). Am considerat să scoatem în evidenţă (şi la acest capitol, deşi am mai tratat oarecum subiectul) "fişele de evaluare periodică" ale celebrului Olaru, omul care s-a turnat singur la partid că şi-a turnat colegii la Siguranţă (în timpul anchetelor). Omul care a fost coleg de celulă cu Ceauşescu (la Jilava). Pe mai multe fişe de evaluare, Olaru a ţinut să menţioneze că nu merită calificativul de bine sau foarte bine, ci unul foarte mic, chiar mai puţin decât satisfăcător. O a doua excepţie de la regula fişelor-şablon este de observat în cazul lui Florea Ceauşescu (nea Florică), fratele dictatorului, căruia şefii şi colegii săi îi aduceau şi elogii, dar şi, printre rânduri, să nu se supere, şi oarece mici critici gen "e loc şi de mai bine", "cititorii care vă iubesc aşteaptă şi mai mult"... şi tot aşa, încercau unii sau alţii să-i ia scame nevăzute de pe haina de serviciu colegului de la Agrară, lui Nea Florică. Fratele, pe atunci, "Mult-iubitului", ulterior, "Odiosului" dictator.
Nu rataţi!
Mâine, "Fişe de apreciere" (ep.3) atipice şi un nou personaj-surpriză de la Scânteia. Atenţie: foarte curând, dosarul cel mai aşteptat, dosarul celui mai faimos scânteist.