Poveşti cu bunici de la cititorii „Adevărul”: Ursul

Argentina Gribincea, cititoare „Adevărul”, ne-a scris despre tentativa nereuşită a bunicului Ion de a trece graniţa sovietică spre România, în 1941, o mărturie dureroasă venită din inima Basarabiei: „ bunica nici n-a dorit să vorbească despre circumstanţele morţii bunicului Ion, pe care eu nu l-am văzut niciodată, nici măcar în fotografii… ”.

„Ştii ce trebuie să faci dacă te rătăceşti în pădure şi te întâlneşti cu un urs?”, mă întreabă mama şi eu deschid ochii a aşteptare mirată şi zâmbesc, imitând-o pe ea, pentru că şi mama are acel aer misterios, pe care îl admiram în momentele cele mai plăcute din câte puteau exista: cele de lectură, de joacă şi de… discuţii interminabile cu ea.

Am vreo şase ani, iar mama ţine să-mi povestească o istorie din viaţa ei (şi ce poate fi mai interesant pentru un copil, decât o istorie amuzantă din copilăria părinţilor lui?). Unele detalii ale poveştii le voi înţelege mult mai târziu, când voi reveni, obsedată parcă, asupra acestui subiect, încercând să înţeleg.

Deocamdată, am doar şase ani, sunt curioasă şi aştept… povestea. Iar mama îmi spune în câteva fraze o „învăţătură” pe care, probabil, a asimilat-o şi ea cu minte de copil din istoria uneia dintre acele zile tragice din viaţa românilor din zona de ocupaţie sovietică:

ne-am pornit la drum, spre România...

- Într-o zi, pe când eram şi eu mică, tatăl meu, adică bunicul tău,  m-a luat de mână (eu fiind cea mai mare, aşa s-au înţeles mama şi tata: să merg eu cu tata, iar Dorina să rămână cu mama) şi ne-am pornit la drum,  spre România...  Am mers drum lung, am stat puţin în ospeţie la nişte rude îndepărtate, apoi, prin pădure…  Am dormit în pădure şi… ne-am întâlnit cu un urs! Să ştii, când vezi că se apropie un urs, trebuie să te prefaci că ai murit şi ursul, oricât de flămând ar fi, te va lăsa în pace, pentru că ursul e un animal nobil, nu mănâncă mortăciuni… Aşa mi-a spus mie tata, şi  m-a învelit în haina lui, şi m-a ascuns, şi eu am stat nemişcată, şi ursul s-a apropiat, ne-a adulmecat, dar… nu s-a atins de noi!

 - Şi? Aţi ajuns în România!?

- Nu, - zice mama  - ne-am întors acasă, tata a auzit, de la nişte oameni de acolo de prin satul acela necunoscut, că nu se mai poate trece… „dincolo”! Asta trebuie să ţii minte însă: ursul nu mănâncă mortăciuni.

Nu-l văzuse, dar nu părea a avea vreo îndoială pentru că aşa îi spusese tatăl ei: că a fost ursul… 

Am revenit de nenumărate ori cu întrebări despre această poveste ciudată, dar mama nu ţinea minte decât… „morala” despre urs. Nu-l văzuse, dar nu părea a avea vreo îndoială, pentru că aşa îi spusese tatăl ei: că a fost ursu. Era şi ea contrariată oarecum, mai ales că nu reuşea să repereze cronologic evenimentul, iar confuzia îi era alimentată de alte neclarităţi din trecutul familiei sale, dar nu punea la îndoială povestea ursului din pădure. 

Urmăresc reacţiile nepoatei mele de nici cinci anişori la diverse poveşti pe care i le spun, şi încerc să-mi dau seama ce interpretări ar putea exista pentru istoria cu ursul. Copiii sunt uşor de impresionat la vârsta asta, te cred,  copilăreşte şi te admiră pentru increderea pe care tu, cu toate poveştile tale, reuşeşti să le-o inspiri.

Mai târziu, maturizându-mă, am tot căutat răspunsuri, am adunat date, am răscolit toate albumele şi toate amintirile rudelor, am reconstituit tabloul/filmul din… fragmentele unor vieţi distruse, ca să ajung la concluzia că povestea asta, deşi atât de incompletă şi „ceţoasă”, nu poate avea prea multe interpretări.  

Se zvonise prin satele basarabene că se deschide graniţa şi românii de pe malul stâng se vor putea repatria, dacă vor dori, iar grănicerii sovietici nu le vor face nimic...

Cea mai plauzibilă e următoarea versiune: era aprilie 1941, pentru că e singura perioadă în care bunicul Ion, sătul de teroarea sovietelor, ar fi putut încerca să treacă frontiera.  Bunica povestea că bunicul ar fi cochetat cu ideile socialiste în tinereţe, fiind student la Iaşi, dar când au venit sovietele şi bunicul a văzut că acestea nu numai că nu dau pământ ţăranilor săraci, aşa cum promiteau propagandiştii bolşevismului, ci îi şi expropriază pe cei care îl au (bunica provenea dintr-o familie înstărită, dintr-o dinastie  de preoţi, astfel încât ar fi fost printre primele „ţinte” ale terorismului bolşevic), s-a „trezit” imediat! Şi, probabil, aşa cum spun mulţi supravieţuitori ai acelor evenimente, se zvonise prin satele basarabene că se deschide graniţa şi românii de pe malul stâng se vor putea repatria, dacă vor dori, iar grănicerii sovietici nu le vor face nimic…

 A fost sau n-a fost vreun urs? Cine ştie?

De ce nu au dormit cei doi drumeţi, osteniţi (dintre care unul era copil!), la rude, ci şi-au petrecut noaptea în pădure? Probabil, pentru că era mai periculos, erau mai uşor de găsit de către patrulele de grăniceri, dacă rămâneau în casă la neamuri, decât dacă se ascundeau în hăţiş. A fost sau n-a fost vreun urs? Cine ştie? Eu am unele îndoilei, dar mama a păstrat în memorie frica şi senzaţia apropierii unui pericol, deşi n-a văzut ursul (nu şi-l amintea!).

Putea fi în preajma unui pericol şi mai mare: ţeava vreunei arme de grănicer, spre exemplu… Aşadar, asta bănuiesc eu: că era pe la începutul lui aprilie 1941 – una dintre acele zile tragice, pe care, mai târziu, mai mulţi  bucovineni  mi le-au descris cu lacrimi în ochi, atunci când am colindat satele din regiunea Cernăuţi, căutnd mai multe mărturii despre  masacrul de la Fântâna Albă.

Peste câţiva ani de la acel eveniment bunicul Ion a murit/dispărut în condiţii mai mult decât suspecte…

Bunica Elena mi-a confirmat (cu o teamă explicabilă, pentru că era vorba de o „faptă antisovietică”, pe care ea o ascunsese autorităţilor, ceea ce putea avea urmări dintre cele mai grave) tentativa nereuşită a bunicului Ion de a trece frontiera sovietică, dar n-a dat alte detalii despre asta, şi nici n-a dorit să vorbească despre circumstanţele morţii bunicului Ion, pe care eu nu l-am văzut niciodată, nici măcar în fotografii…

Din păcate, bunicii mei fiind evacuaţi de pe linia frontului (din comuna Condrăteşti, de pe malul Prutului), şi-au pierdut nu numai casa, ci şi multe dintre lucruri, astfel încât mai toate fotografiile de familie s-au pierdut sau au fost foarte deteriorate. 

Articolul a apărut pentru prima oară pe blogul personal al cititoarei noastre, Argentina Gribincea.