O epistolă istorică: povestea primei reprezentaţii teatrale în limba română
0După 161 de ani de la deschiderea în Bucureşti a Teatrului cel Mare, sub directoratul lui Costache Caragiale, clădirea TNB din Piaţa Universităţii se află în febra celei mai ample operaţiuni de renovare din istoria sa, menită să o transforme într-unul din cele mai moderne spaţii de spectacol din Europa. Inaugurarea sa va marca o intrarea teatrului românesc într-o nouă eră.
Faţada vechiului Teatrului Naţional, reprodusă la intrarea în blocul Novotel, de pe Calea Victoriei
Sub semnătura lui Ioan Massoff, în ediţia din 21 mai 1935, „Adeverul” descrie cum urma să se serbeze „Centenarul teatrului românesc”: pe scena Teatrului Naţional (denumire dată în 1875 de către directorul Alexandru Odobescu) va fi reconstituit spectacolul „Mahomet”, de Voltaire, dat de elevii „Societăţii Filarmonice” la Teatrul Mic, cunoscut sub numele de teatrul Mamulo sau Momulo. Aceasta a fost prima reprezentaţie teatrală în limba română.
Scrisoarea regăsită
Cu reconstituirea a fost însărcinat regizorul Paul Gusty, care s-a angajat într-o intreprindere nu foarte uşoară. „Isvoarele de documentare sunt foarte puţine, se plânge Massoff. Colecţia din acel an a <Curierului Românesc>, care desigur trebuie să fi relatat cu amănunte modul cum a decurs spectacolul de la Momulo, lipseşte din Biblioteca Academiei. Vreo fotografie dela acea memorabilă reprezentaţie nu există, după cum nu există nici măcar o fotografie a teatrului, proprietatea restauratorului italian Ieronim Momulo, care se afla în capătul dinspre strada Academiei a străzii Edgar Quinet”. Din fericire, fusese descoperită de curând, ”Pagini pentru istoria teatrului român” (o broşură scrisă de Ştefan Velescu, primul profesor de artă dramatică la Conservatorul din Bucureşti), care conţine o reproducere a unei scrisori trimisă în 1896 de Ioan Curius, actor al „Filarmonicii”, unui nepot al său. „Adeverul” o reproduce în întregime:
„Toţi copii boierilor celor mari (...) cer să se înscrie ca elevi”
” Iată ce am putut culege din slaba şi bătrâna mea memorie, despre care nici unul din autorii cari au scris istoria teatrului naţional n’au vorbit. M’a costat lacrimi de durere ca să smulg din sufletu-mi, după 60 de ani, aceste suveniri sângeroase.
Eu eram elevul lui Aristia în clasa lui de limba franceză. Aveam 17 ani. Dragă copile, vino diseară la şcoală ca să citeşti pe o carte frumoasă, îmi zise într’o zi Aristia. Chiar în ziua aceea m’am dus, seara. La o masă mică, între două lumânări aprinse, era Aristia, Eliad Ioan, Câmpineanu,(Ion Heliade Rădulescu şi Ion Câmpineanu au fondat în 1834 „Societatea Filarmonică”, cea care a construit Teatrul Naţional n.n.) Iancu Ruseţ şi vreo doi sau trei streini. Îndată Aristia deschide o carte (”Luarea Corintului” de Lord Byron) tradusă în franţuzeşte şi de Eliad în româneşte. Citirea în această carte a ţinut vreo şase luni, după care s’a hotărât să înveţe elevii de rost tragedia tragedia lui Voltaire, Fanatismul. Îndată s’a făcut câte o hlomidă de pânză cu care să se îmbrace elevii când vor declama, s’a inchiriat o sală în centrul oraşului, unde să se exerciteze elevii ca cum ar fi pe scenă. Iată un mic semn de începutul teatrului! Lecţiile se făceau în toate zilele. Îndată se răspândeşte vorba că Şcoala Filarmonică face minuni mari. Toţi copii boierilor celor mari dau năvală şi cer să se înscrie ca elevi: cu mare greutate îi face să înţeleagă că aceasta nu se poate. Numărul boierilor ca fondatori înmulţindu-se, începu să se vorbească în secret că sub numele de şcoală se ascunde o asociaţiune politică românească. Pe vremea aceea, Moldova şi Valakia erau guvernate de generalul Chiseleff care auzind de toate acestea a venit să viziteze şcoala şi să vadă el însuşi ce este. Cu două sau cu trei luni de zile începe Aristia a se ocupa de reprezentaţia lui Mahomed. El era artist celebru, pictor bun arhitect, sculptor, poet. El voia un teatru clasic; a început a căuta prin bibliotecile călugărilor greci, cari erau în Bucureşti, cărţile ce conţineau costumurile arabe şi evreeşti şi astfel a confecţionat costumul teatrului, după acele modele antice, croind singur, din stofe bune, zugrăvind scena conform cu istoria, încât a fost adevărată minune dela Momulo. Pentru întâia dată de când există România s’a văzut un teatru românesc, artişti tineri, români de familii bune, muzică militară, românească, parterul era plin de boierii cei mari a ţării, strigând în gura mare: să trăiţi, copii!”.
„Desigur că acel Ioan Curie, când a expediat o scrisoare nepotului său, nu s-a gândit că acea familiară epistolă va intra în istorie”, conchide Massoff.