Exclusiv Unirea României cu Moldova: ce e posibil și ce nu. Mesajul Maiei Sandu, explicat de un istoric din Germania
0Declarațiile Maiei Sandu despre unirea Republicii Moldova cu România relansează o dezbatere care devenise mult timp un subiect tabu. Din mediul academic german, istoricul Svetlana Suveică explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, în ce condiții am putea avea din nou o mare unire.
Maia Sandu a făcut joi seara, la Chișinău, o nouă declarație despre unirea Moldovei cu România. „Îmi doresc să rămânem parte a lumii libere. Acest lucru poate fi asigurat şi dacă Republica Moldova ar fi sub protecţia României”, a spus șefa statului moldovean. Și președintele Nicușor Dan a rupt tăcerea în privința unirii cu Repulica Moldova. În aceeași seară, la Bruxelles, președintele a fost întrebat despre posibila unire cu Republica Moldova și a răspuns: „În momentul în care o majoritate în Republica Moldova va dori asta. Pentru moment, nu suntem acolo.”
Dezbaterea despre unirea României cu Moldova a revenit în prim-plan după ce președinta Maia Sandu a afirmat, zilele trecute, într-un interviu, că ar vota pentru unirea cu România, dacă ar exista un referendum pentru asta. Istoricul Svetlana Suveică explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, care ar fi soluțiile pentru reunificarea României cu Moldova și vorbește despre destinul Chișinăului și al altor țări din fostul lagăr sovietic.
Svetlana Suveică este profesor doctor cercetător la Institutul-Leibniz de Studii Est și Sudest-Europene (IOS) din Reesburg și profesor univeristar asociat la Universitatea din Regensburg.
Adevărul: România și Republica Moldova au o istorie comună în mare măsură, iar discuțiile despre un viitor comun au revenit în atenție, după o perioadă de tăcere. Ce ne unește și ce ne dezbină în acest moment?
Svetlana Suveică: România și Republica Moldova sunt unite prin limbă și cultură, factori care asigură o apropiere profundă la nivel de societate, vizibilă în viața de zi cu zi a cetățenilor ambelor țări, fie că ei locuiesc în țările lor de origine, fie peste hotare. Cele două țări posedă un fond istoric comun: Basarabia a fost parte componenta a României intre anii 1918-1940, apoi în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, între anii 1941-44. Totodată, trecutul istoric explică și ceea ce ne desparte. După cel de-Al Doilea Război Mondial, Basarabia nu a mai revenit în granițele României, ci a fost anexată la URSS ca urmare a pactului dintre Hitler–Stalin din 23 august 1989. RSS Moldovenească a devenit republică unională într-o formă teritorială mutilată: nordul și sudul acesteia, care asigura ieșirea la Marea Neagră, fuseseră anexate RSS Ucrainene în 1940. Republica Moldova poartă încă amprenta profundă a perioadei sovietice, care a generat clivaje identitare și o relație ambivalentă a societății cu propriul trecut.
Independența Republicii Moldova, obținută în 1991, a fost recunoscută imediat de România, cele două state construind relații privilegiate, bazate pe comunitatea de limbă, istorie și identitate. Mulți cetățeni moldoveni au legături familiale, educaționale și profesionale cu România, iar aproape un milion dețin și cetățenia română. Ne unește, de asemenea, interesul comun pentru stabilitate și securitate, mai ales în contextul războiului Rusiei împotriva Ucrainei, purtat de aproape patru ani la granițele ambelor state. România și Republica Moldova au un interes vital pentru securitatea regiunii Mării Negre și pentru stabilitatea frontierelor sale. Republica Moldova este țară-candidată pentru aderarea la Uniunea Europeană, iar România îi oferă un sprijin esențial pentru acest parcurs. Deci, avem mai multe argumente pentru ce ne unește decât ce ne desparte.
Ce a vrut să transmită Maia Sandu
Recent, președintele Maia Sandu a redeschis dezbaterea cu privire la o posibilă unire și a declarat, de două ori în decurs de o săptămână că ar vota, în cazul unui referendum, pentru ca Republica Moldova și România să redevină o singură țară. Ce a vrut, de fapt, să transmită președintele Republicii Moldova?
Președinta Maia Sandu a făcut această declarație într-un moment de vulnerabilitate maximă pentru Republica Moldova. Războiul din Ucraina continuă, iar agresivitatea și apetitul imperial al Rusiei nu se diminuează, ci pare să se extindă. În raioanele sudice ale Republicii Moldova, exploziile bombardamentelor asupra Odesei se aud aproape zilnic. La Chișinău, deciziile de politică externă, de securitate sau chiar cele privind reformele interne sunt luate sub presiunea faptului că Transnistria, controlată de facto de Rusia, se află la mai puțin de o oră de capitală. Această proximitate transformă geografia într-o constrângere strategică. România, ca stat membru NATO și UE, beneficiază de un cadru de securitate diferit. Președintele României, Nicușor Dan, conștienț de riscurile de securitate cu care se confruntă Moldova, a reacționat la declarația Președintei Sandu, subliniind că integrarea europeană rămâne calea care ar putea duce, în timp, la reunificare. Dacă e să analizăm prcedentul istoric, cunoaștem că unirea Basarabiei cu România din aprilie 1918 s-a produs în urma unei decizii politice a Sfatul Țării care a purtat negocieri cu elita românească. Basarabenii, care aveau viziuni diferite despre viitorul Basarabiei – stat independent, provincie autonomă în cadrul Ucrainei sau a României, provincie românască – erau antibolșevici, acest factor jucând un rol substanțial. Undă verde pentru unire a fost dată atat de Puterile Centrale, cât și de Ananta, în contextul prăbușirii Imperiului Rus și al pericolului bolșevic pentru Europa.
În ce condiții ne-am putea din nou uni
Mulți experți spun că situația de acum seamănă cu cea dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. Dumneavoastră vedeți un context asemănător în prezent?
Situația internațională de atunci prezintă anumite similitudini cu cea actuală, iar decizia politică rămâne un instrument valid în momente de criză.
În acest context, vedeți posibilă o nouă unire cu România?
Un eventual referendum, pregătit responsabil, ar putea exprima voința cetățenilor ambelor state, cu un rol important al Uniunii Europene, având în vedere statutul României de stat membru și al Republicii Moldova de țară-candidată. Este, totodată, un semn pozitiv că o temă mult timp tabu a revenit în dezbaterea publică, cu argumente pro și contra, firești într-o societate democratică.
Cum arată viitorul țărilor „evadate” din fostul lagăr sovietic
Statele din spațiul ex-sovietic au trecut prin schimbări importante în cei peste 35 de ani de la căderea URSS, dar au evoluat totuși diferit. Care ar fi viitorul acestor țări?
Majoritatea statelor care s-au desprins de URSS în 1991 nu mai acceptă să fie catalogate drept „țări ex-sovietice”. Nu este vorba doar de o chestiune semantică, ci de respingerea unei identități impuse din exterior, pentru că această etichetă sugerează existența unei zone gri de influență, a unui spațiu aflat încă sub tutela Rusiei. Asta contrazice, chiar diminuează eforturile acestor state de a se defini drept entități suverane, cu opțiuni proprii de politică externă. Deși a existat un trecut comun în interiorul URSS, odată cu desprinderea fostelor republici unionale de centru, aceste state au urmat traiectorii politice, culturale și strategice distincte. Țările Baltice se definesc astăzi ca state nordice și europene, iar Ucraina și Republica Moldova și-au exprimat clar dorința pentru a se ancora într-un cadru de referință european. Depunerea cererii de aderare la Uniunea Europeană și obținerea statutului de țări-candidate reprezintă ieșirea din logica post-imperială rusă. Dar Rusia dorește în continuare să dicteze viitorul țăilor desprinse de USSR, punându-le piedici, dar și încercând să influiențeze poziția membrilor UE în acest sens. Testul viitorului acestor țări este și testul UE, care se confruntă, astfel, nu doar cu o criză de securitate, ci și cu una de reziliență democratică.
Vă întrebam de viitorul acesti state din fostul imperiu sovietic, v-aș întreba acum de ce au evoluat ele atât de diferit? Iar când spun diferit, mă refer la faptul că unele dintre ele au devenit democrații sau cel puțin sunt ancorate pe calea spre a deveni democrații, în timp ce altele, iar aici am în vedere țări ca Rusia și Belarus, au alunecat înapoi spre dictaturi.
Dincolo de experiența sovietică, contează și moștenirea perioadei interbelice, atunci când Țările Baltice au fost state independente, Ucraina a cunoscut o scurtă perioadă de independență în anii 1918–1920, iar Basarabia a făcut parte din România Mare, benficiind de o primă experiență democratică. Rusia și Belarus, în schimb, au avut tradiții puternice de stat centralizat și autoritar de la Primul Război mondial încoace. Totuși, cred că modul în care s-a produs tranziția în anii 1990 a fost decisiv. În Rusia și Belarus, elitele provenite din vechiul aparat sovietic au monopolizat rapid puterea și resursele. După 1991, Belarus a rămas în sfera de influență rusă, iar Vladimir Putin și Aleksandr Lukashenko au eliminat treptat pluralismul politic și libertatea de opinie în cele două țări. În Republica Moldova, elitele au fost fragmentate, iar competiția politică a existat, totuși. Totodată, factorul extern a fost esențial pentru modelarea viitorului acestor țări. Țările Baltice au beneficiat de sprijin pentru reforme și de perspectiva integrării europene, care s-a produs în 2004.
Marile provocări ale prezentului și viitorului
Care sunt marile provocări cu care se confruntă tinerele democrații aflate pe drumul spre integrarea europeană?
Astăzi, într-o ordine internațională dominată tot mai mult de interese, nu doar de valori, democrațiile tinere, precum și cele cu experiență, se confruntă cu noi vulnerabilități, dar riscul pentru noile democrații este mai mare. Prin comparație, Republica Moldova care nu e membru UE rămâne mult mai fragilă, confrutându-se cu presiuni rusești directe, dezinformare masivă și tentative recente de subminare a proceselor electorale, menite să destabilizeze statul și instituțiile sale și să blocheze parcursul său european.