Românii, ortodocşi din an în Paşte

Cu post, rugăciune şi spovedanie, pe de o parte, şi dansat în cluburi în noaptea de Înviere, de cealaltă parte, Paştele românilor trece pe la iepuraşul occidental, cu oprire obligatorie

Cu post, rugăciune şi spovedanie, pe de o parte, şi dansat în cluburi în noaptea de Înviere, de cealaltă parte, Paştele românilor trece pe la iepuraşul occidental, cu oprire obligatorie în hipermarket.

Deşi, la recensământul din 2002, 86,8% din români se declarau creştini ortodocşi, am constatat cu surprindere că unii tinerii nu cunosc semnificaţia celei mai importante sărbători a creştinătăţii. E "o sărbătoare religioasă", spune Kitty Mihăilescu, elevă în vârstă de 18 ani la Liceul "Aurel Vlaicu" din Bucureşti.

Pentru Claudiu Ionescu, care este în clasa a XII-a la Liceul de Informatică, Paştele înseamnă "o sărbătoare pe care o petreci cu familia, în rest, nu ştiu, moartea lui Iisus?", iar pentru Emilia, care învaţă la Liceul "Ion Luca Caragiale", este "o altă sărbătoare, alături de Crăciun". Deşi neştiutori într-ale semnificaţiilor religioase, niciunul dintre tinerii intervievaţi nu ratează o Înviere la biserică, unde merg an de an cu familia sau cu prietenii.

Ceea ce nu înseamnă însă că ţin post sau se spovedesc şi se împărtăşesc înainte de Paşte. Cei mai mulţi nu postesc pentru că nu pot, iar alţii spun că nu sunt "suficient de religioşi". În schimb, toţi participă alături de familie la cina de după Înviere şi se întorc apoi la biserică pentru a lua anafură, chiar dacă o numesc "pâinea aia care se ia după slujbă". Există însă şi excepţii, iar majoritatea populaţiei respectă sărbătoarea Paştelui, chiar dacă o confundă uneori cu "o vizită la hipermarket".

Paştele marchează, cum ştie orice bun creştin, chinurile lui Iisus răstignit pe cruce şi apoi Învierea lui, după trei zile. În textul popular intitulat "Legenda Maicii Domnului", Iisus îi explică Fecioarei Maria sensul crucificării sale. "Înainte de a se fi lăsat el chinuit pe cruce, câmpul nu otăvea, nu se auzeau sunetele fluierului, glasurile păsărilor, limbile nu se despărţiseră şi hotarele nu se hotărâseră", spune etnologul Şerban Anghelescu de la Muzeul Ţăranului Român. "Dacă nu s-ar fi lăsat răstignit, n-ar fi umblat viţelul după vacă, mielul după oaie şi nici fiul după mamă. Iubirea filială şi iubirea maternă n-ar fi existat fără moartea lui Iisus. El întemeiază, de fapt, lumea, instaurează ceea ce ştim astăzi, o organizare a lumii, care are diferenţe, limite, hotare, despărţituri şi o lume care are voce, care cunoaşte iubirea. Iisus a procedat ca un creator al lumii."

Postul şi spovedania

Săptămâna de dinainte de Paşte ar trebui să fie "o rememorare a patimilor suferite de Mântuitor", o săptămână a suferinţei, urmată de o sărbătoare a bucuriei, Învierea, explică preotul Vasile Ioana de la Biserica Sfântul Nicolae Dintr-o Zi.

"Cred că trebuie să ne canalizăm către purificarea noastră sufletească, care se face prin sfânta spovedanie, prin curăţirea de păcate şi prin taina sfintei împărtăşanii, care este esenţială." Parohul bisericii de lângă Facultatea de Arhitectură din Bucureşti spune că şi-ar dori ca "toţi creştinii să fie în tot anul aşa cum sunt în Săptămâna Mare" şi precizează că majoritatea covârşitoare a ortodocşilor ţin post în săptămâna dinaintea Învierii şi vin în număr mare să se spovedească. Preotul îi înţelege că nu au timp în restul anului pentru asemenea lucruri.

"Dumnezeu nu ne cere mai mult decât putem să-i oferim." Astfel, apare fenomenul mersului la biserică "din an în Paşte". "Adevăratul creştin trebuie să vină în fiecare duminică la biserică. Dumnezeu dă sănătate, veghează, ne dă tot ce e necesar vieţii. Oare Dumnezeu nu merită măcar două ore duminica la sfânta liturghie în care să te rogi pentru sănătatea familiei tale?", se întreabă retoric părintele Constantin Ţincu de la Biserica Naşterea Maicii Domnului, Sfântul Mucenic Emilian şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din cartierul Drumul Taberei.

Cât despre Postul Mare, preotul citează un sfânt părinte care spunea că, "dacă ai un ogor şi îl semeni doar la început şi la sfârşit, iar la mijloc laşi liber, e bine?". "Postul ţine de voinţă şi trebuie ţinut cu credinţă şi bucurie, fără a fi un chin", precizează preotul.

Cei mai mulţi vin (la biserică, n.r.) din oarecare evlavie, dar nu neapărat pentru că sunt credincioşi. Vin ca la un obicei, ca la o tradiţie, ca la o întâlnire deosebită. Ei nu văd semnificaţia majoră a sărbătorii
Preotul Nicolae Necula

Tradiţiile şi bucatele primează, chiar dacă mulţi ignoră semnificaţia Paştelui

Mulţi creştini, mai ales cei de la oraş, "bifează" slujba de Înviere, iau de la preot lumină şi apoi fug repede acasă, la miel. "În majoritatea parohiilor de la ţară însă, oamenii participă la Înviere şi apoi şi la Sfânta Liturghie. Din păcate, prea mulţi în Bucureşti pleacă acasă mai devreme, la 12 şi jumătate. Abia aşteaptă să ajungă acasă şi să bea şi să mănânce. Hristos nu a venit ca să mâncăm şi să bem mai mult, Hristos a venit să ne mântuiască, să ne purifice, să ne înnobileze firea pământească", spune părintele Vasile Ioana, recomandându-le oamenilor să stea şi la liturghie, pentru că astfel "primesc mai mult har".

Ortodocşii nepracticanţi, o categorie din ce în ce mai răspândită, trec pe la slujbă în noaptea de Paşte, deşi în restul anului calcă rareori într-o biserică. Motivaţia ar putea fi farmecul deosebit al slujbei oficiate la miezul nopţii, explică preotul Nicolae Necula, paroh la Biserica Icoanei din Bucureşti. "Cei care vin, cred eu, vin dintr-o oarecare evlavie, dar nu neapărat pentru că sunt credincioşi. Vin ca la un obicei, ca la o tradiţie, ca la o întâlnire deosebită. Ei nu văd semnificaţia majoră a sărbătorii sau a nopţii respective, nu sunt interesaţi de sărbătoarea în sine. Vina este a comunismului, care a lăsat urme adânci în formarea oamenilor".

Slujbe sub teroare

"În noaptea de Înviere, toată familia mergea la biserica din colţul străzii şi asista la slujbă. După care era spectacolul - impresionant pentru noi, copiii, pe care îl urmăresc şi astăzi de pe balcon - al revenirii oamenilor acasă cu lumânările aprinse, această pădure de lumânări aprinse care se scurgea pe stradă", povesteşte istoricul Şerban Papacostea, în vârstă de 79 de ani.

"A doua zi era reuniunea familiei. Tatăl meu, Petre Papacostea, aparţinea unei familii numeroase şi cu toţii erau la noi la prânz în prima zi de Paşte: o masă de 20 şi mai multe persoane, prezidată de părintele Ciumandrea, stareţul Schitului Darvari, un cunoscut călugăr macedo-român. Plăcerea noastră, a copiilor, era de a ciocni ouă, de a fi învingători în acest concurs.

După prânz, ne separam: copiii la joacă şi cei mai în vârstă stăteau de vorbă, discutau problemele ţării şi ale familiei. Începeau să se apropie vremurile tulburi şi erau multe de discutat. A doua zi de Paşte venea familia mamei mele, foarte numeroasă. Mai era schimbul de daruri, cei vârstnici ne aduceau nouă, copiilor, cadouri. Era o atmosferă foarte festivă, de întreţinere a relaţiilor de familie."

Venirea comuniştilor la putere a însemnat însă începutul unei perioade negre pentru biserică şi credincioşi. "Când a început marea teroare, s-a restrâns cercul", spune Papacostea. "Aparţin unei familii care a fost foarte vizată, numai din familia Papacostea au fost patru persoane în lagăre şi închisori, eu cel dintâi şi cel mai tânăr. Tradiţia nu a dispărut, dar s-a restrâns foarte mult. Ceea ce se făcea înainte în condiţii de abundenţă, s-a făcut mai târziu în condiţii de restrişte.

Fireşte, la biserică, ceremoniile au continuat chiar în vremurile cele mai grele ale terorii staliniste, la proporţii mult mai reduse. Se pare că slujbele erau foarte urmărite, dar n-au îndrăznit nici în momentele cele mai grele să le interzică, deşi aşa s-a zvonit. Oricât era teroarea de mare, lumea se aduna însă la biserică cu ocaziile astea. Noi am mers în fiecare an, n-am întrerupt această tradiţie."

Pe lângă supravegherea slujbelor de Înviere, autorităţile vremii organizau şi diverse evenimente pentru a devia atenţia de la sărbătoarea Paştelui. "Îmi amintesc că, atunci când eram copil, se organizau discoteci în Vinerea Mare, în Sâmbăta Mare, în noaptea de Paşte, special ca să nu meargă lumea la Înviere", spune părintele Ioana, care a crescut la ţară, în judeţul Prahova. Oamenii se rugau însă în case, dacă nu puteau să se roage în biserici, şi chemau preotul acasă.

"Înainte de '89, Paştele era sărbătorit cu oarecare teamă", îşi aminteşte şi preotul Necula. "Biserica îşi făcea datoria, slujbele se ţineau. Dar erau urmăriţi oamenii care veneau la biserică, mai ales cei care aveau funcţii părtinice sau de răspundere. Se organizau cercuri dansante, chermeze şi aşa mai departe, ca să sustragă oamenii de la sărbătoarea principală".

La Biserica Icoanei "am avut întotdeauna populaţie multă, oamenii umpleau străzile. Cei care aveau restricţii tot veneau cât de cât, măcar sub formă de vizită, de plimbare. Putea să-i coste serviciul. Paştele se reducea la puţină şedere la biserică şi apoi masa. Totul sub teroare, sub teamă, nu puteai să te bucuri de sărbătoare în libertate".

După 1989, numărul credincioşilor care vin la biserică a crescut, iar lăcaşurile de cult sunt pline, uneori chiar neîncăpătoare. "Dar, raportat la populaţia Bucureştiului, nu vine foarte multă lume la Înviere. Unii au rămas tot indiferenţi, dacă nu chiar atei, unii sunt chiar ostili bisericii. La câţiva ani de la revoluţie, aveai impresia că toţi au revenit la credinţă. Pe urmă a început să se facă această triere. Cum au apărut diferenţele de clasă, au început să apară şi diferenţe de comportament sau de atitudine faţă de biserică. Nu este o întoarcere totală la biserică, dar slavă Domnului, faţă de altă dată, prezenţa este mult mai mare acum, dar nu aşa cum ar trebui să fie", conchide părintele Nicolae Necula.

Paştele, prilej de mare distracţie

O întoarcere numai "de formă" la biserică se constată şi în rândul tinerilor, care preferă ca, de multe ori, în loc să meargă acasă după slujba de Înviere, să danseze toată noaptea în cluburi. Cluburile şi discotecile se întrec în aranjamente pentru ca tinerii să le aleagă pentru a petrece Învierea. De la concerte şi show-uri explozive până la preparate culinare tradiţionale, cluburile oferă petreceri cât mai variate pentru cei care le trec pragul de Paşte. Învierea în club este în general mai scumpă decât o masă cu familia, dar există variante pentru toate buzunarele. Uneori, tinerii se justifică în faţa preotului spunând că în discotecă au ciocnit ouă roşii şi au spus "Hristos a înviat" şi acolo era "o atmosferă creştinească", povesteşte preotul Ioana. "Însă nu trebuie să amestecăm întunericul cu lumina.

Ar fi bine în noaptea aceea să nu spunem <> şi apoi să dansăm provocator, uitând de faptul că Mântuitorul a înviat în urma unei suferinţe, înainte de Înviere a fost golgota". Adolescenţii vin la Înviere ca la "un fel de sărbătoare câmpenească, participă la spectacol", e de părere preotul Necula. "Nu au sentimentul religios în ei. Paştele e folosit de mulţi dintre aceştia, care nu au o idee religioasă precisă, bine conturată, ca un fel de prilej de distracţie".

Mielul, ouăle roşii, curăţenia, cadourile pentru copii, înnoirea hainelor, toate fac parte, cu siguranţă, din sărbătoarea Paştelui. Goana după cumpărături poate denatura însă sărbătoarea creştină a Învierii Mântuitorului, avertizează preotul Vasile Ioana. "Ne putem canaliza energiile exclusiv pe shopping şi pe iepuraşi, ceea ce este grav, pentru că Învierea nu înseamnă iepuraş.

Oamenii sigur că ar trebui să-şi facă cumpărăturile de Paşte, e normal ca gospodinele noastre să gătească, e normal să facem curăţenie în casă, dar nu trebuie să facem numai asta. Mi s-a părut hilar faptul că foarte mulţi oameni care au mâncat carne tot postul, de Florii au dat buzna în supermarketuri şi hipermarketuri, formând cozi la peşte. E nevoie de mai mult decât atât".

Spargerea ouălor, simbol al Învierii

O constantă a sărbătorii de Paşte, fie ea la biserică sau la discotecă, la oraş sau la ţară, în gospodărie sau la supermarket, sunt ouăle roşii. La origine colorate numai în culoarea sângelui, ouăle de Paşte sunt vopsite în prezent şi verzi, galbene, albastre, cu flori, inimioare, cu iepuraşi sau modele geometrice, decorate cu mărgeluţe, ceară sau încondeiate cu atenţie. În plus, pe piaţa produselor de artizanat există şi ouă de struţ frumos încondeiate.

Legendele vechi vorbesc despre apariţia ouălor roşii din cele aduse de Maica Domnului la picioarele crucii lui Iisus, care se înroşesc din sângele ce picură din rănile Mântuitorului, explică etnologul Şerban Anghelescu. Ele apar, în alte legende, din pietrele aruncate de adversarii lui Iisus, pe care acesta le transformă miraculos în ouă roşii, sau ca semn al credinţei în Înviere, pentru a-i converti pe cei care spun "Atunci o să cred că a înviat Iisus, când ouăle albe se vor înroşi".

Oul este "un simbol cosmogonic", iar etnologul român Ion Ghinoiu spunea că "spargerea violentă a oului, obligatorie în ritul de Paşte, semnifică o apariţie, o înviere".

Nimic din ou nu este lăsat deoparte, explică Anghelescu. "Cojile de ouă cu care s-a făcut pasca sunt aruncate pe apă şi ajung într-un tărâm subteran unde locuiesc rohmanii sau blajinii. Rohman se crede că e o deformare a numelui de brahman.

Ei sunt celibatari, înţelepţi şi nu au contact cu lumea de la suprafaţă decât prin ape. Odată ce apar cojile de ou în orizontul lor vizual, atunci ştiu că pământenii au sărbătorit Paştele şi urmează să serbeze şi ei". Şi peticul de pânză pe care au stat ouăle la uscat capătă puteri deosebite. Dus de ţărani la biserică să fie sfinţit împreună cu toate alimentele rituale, peticul este afumat apoi în timpul anului, dacă aceştia se îmbolnăvesc de gâlci.

Arşinel, expert în vopsit ouă

Actorul Alexandru Arşinel îşi aminteşte cu plăcere cum încondeia ouăle când era mic, sarcină care-i mai revine şi în ziua de azi. "Ouăle le vopseam cu vopsea făcută de mama din coajă de ceapă sau din anelină. Vopsele se găseau foarte greu. Lipeam frunze de trifoi pe ou după ce-l fierbeam şi îl legam în ciorap de mătase sau îl încondeiam cu condeiul cu peniţă.

Topeam ceară şi desenam diferite forme de flori sau de inimioare, care se băgau la vopsit, după care se ştergea ceara şi rămâneau pe ou. Ne pricepeam. Ca şi de Crăciun, când pregăteam împodobitul bradului, totul se făcea în casă pentru că nu exista aproape nimic de cumpărat. Întotdeauna vopsesc ouăle în Joia Mare. Aduc vopsele chiar şi din America", ne-a povestit Alexandru Arşinel.

Pentru actorul în vârstă de 69 de ani, Paştele a fost, încă din copilărie, una dintre sărbătorile cele mai iubite. "Ne făcea să uităm pentru o clipă de greutăţile prin care treceam. Noi eram generaţia venită imediat după război, generaţia care ne jucam în tranşee. Începeam prin a ne duce toată săptămâna la biserică în deal, la denii. Luam beţe, le înveleam în capăt cu o bucată de stofă, le înmuiam în gaz, dădeam foc şi toţi băieţii veneam cu făclii la biserică.

Era o luminozitate extraordinară, feerică, emoţionantă". La pregătirile pentru Paşte, "intra în funcţiune <> Emilia Arşinel, mama mea, de origine germană, o femeie extrem de harnică. Ne duceam să aducem humă din deal de undeva cu căruciorul şi vopseam casa, se zugrăvea în casă, se spălau perdelele, preşurile, totul ca să miroasă a sărbătoare în seara de Paşte. De Florii, rupeam crengi de răchită, le duceam să le sfinţim la biserică şi le puneam în poartă. Mergeam să culegem flori de câmp pentru a împodobi casa. Venea Învierea, mergeam la slujbă, veneam acasă, mama întindea masa totdeauna cu drob, ouă roşii, salată de boeuf, friptură de miel şi cozonaci făcuţi cu nucă, cu mac şi cu rahat".

Una dintre cele mai frumoase amintiri din copilărie ale lui Alexandru Arşinel este legată chiar de pregătirile pentru Paşte: "Rahatul se dădea foarte rar, în pungi de hârtie de 250 de grame. De câte ori se dădea, stăteam la coadă şi luam câte o punguliţă pe care mama o punea în şifonier pe ultimul raft. Şi bineînţeles că Nelu - care sunt eu -, de câte ori avea posibilitatea, lua o pungă din spate, lua rahat, o umfla şi o punea acolo. Toate pungile erau permanent umflate, arătau pline.

În ziua respectivă, mama făcea cozonacii. I-a umplut cu nucă, i-a umplut cu mac şi deodată aud eu, fiind undeva la baie, strigând mama <> . În clipa aia am ştiut că a descoperit că lipseşte rahatul. Doar într-o pungă a mai găsit trei bucăţele. Eu am luat-o la fugă spre ieşire, dar mama a apucat să mă prindă de cămaşă şi, cu făcăleţul în mână, mi-a tras una unde m-a nimerit. Şi eram lângă alea ultimele trei bucăţi de rahat. Atunci eu zic <> . Şi le-am băgat în gură. Şi în clipa aia, mama mi-a dat drumul şi a căzut pe un scaun, râzând în hohote", rememorează actorul.

Mi s-a părut hilar faptul că foarte mulţi oameni care au mâncat carne tot postul, de Florii au dat buzna în supermarketuri şi hipermarketuri, formând cozi la peşte. E nevoie de mai mult decât atât.
Preotul Vasile Ioana

Iepuraşul a venit pe filieră germană

Adevărată emblemă a Paştelui modern, iepuraşul sare în zilele de sărbătoare de pe toate felicitările, sticlele de suc şi ecranele de televizor şi se vinde în versiuni de ciocolată sau pluş în cantităţi industriale. De unde vine însă acest personaj cu blăniţă moale, care aduce cadouri şi dulciuri copiilor în ziua de Paşte? Urecheatul nu face parte din tradiţia românească şi a ajuns la noi pe filiera germano-americană. La origine, primăvara era serbată zeiţa anglo-saxonă a fertilităţii Ostara (numită şi Eostre sau Eastre), ale cărei simboluri erau iepurii şi ouăle.

În timp, sărbătoarea s-a transformat în celebrarea învierii lui Iisus, dar numele de Eastre a rămas şi s-a transformat în Easter în limba engleză şi Ostern în germană, iar iepuraşul a devenit din ce în ce mai popular. Folosirea sa ca simbol al sărbătorii pascale pare să-şi aibă originea în Germania, unde a fost menţionat prima dată în secolul al XVI-lea. În epoca descoperiirii Americii, tradiţia iepuraşului (Osterhase) care lasă ouă pentru copii în dimineaţa de Paşte era deja încetăţenită în Germania şi în alte ţări nord-europene. Germanii care au emigrat în coloniile britanice nord-americane, în special în Pennsylvania, în secolul al XVIII-lea, au dus cu ei tradiţia iepurelui.

Animăluţul ar fi adus ouă colorate pentru copiii cuminţi, care îi construiau în grădină un cuib din bonetele sau şepcile pe care le purtau. De aici vine şi vânătoarea de ouă de Paşte, o întrecere în care copiii caută în iarbă ouă colorate.

Înainte, totul se făcea în casă pentru că nu exista aproape nimic de cumpărat. Acum vopsesc ouăle în Joia Mare, în fiecare an. Aduc vopsele chiar şi din America.
Alexandru Arşinel

Găinuşă şi Huidu, degustători în familie

La sediul Kiss Fm, la orele 10 fix, pe holul în care stau aliniate ca la armată zeci de pungi (cadourile de Paşte pentru "colaboratori") se aude întâi vocea lui Şerban Huidu. "Băieţii" - cuplul Huidu-Găinuşă în abrevierea colegilor lor de la radio - au terminat "cronicuţa" şi vin cu pas săltăreţ spre noi. Scurtul dialog pe temă dată este autentic şi cârcotaş, cu vagi abateri de la subiect:

"Dă-mi şi mie reportofonul ăsta" (reportofonul era pe "înregistrare"). " Are funcţii pe care nu le folosesc că nu ştiu", îi zic lui Huidu. După o privire de meseriaş, vine verdictul: "Stai liniştită că nu este atât de deştept precum pare, să nu-ţi închipui că poţi să deturnezi sateliţii cu el". Paştele, fraţilor, că de-aia am venit până la voi! Unde-l petreceţi? "Cu familia, ca toată lumea, cu cine să-l facem?", atacă Şerban Huidu. "Mişule, cumva tu te duci la Saint Tropez?" Până să zică "nu", Mişu dă reject la telefonul din care saltă zglobiu acordurile unei melodii portugheze: "Tocmai mă suna mama că nu ştie unde fac Paştele... Cu părinţii, cu soţia, cu copilul o să petrec.Nu la Saint Tropez, mă" ("mă"-ul era adresat lui Huidu).

Aflu că au petrecut un singur Paşte "în cuplu", la dublu mixt (ei doi, cu soţiile), în urmă cu trei ani, la Predeal. "Şi ningea, ningea, era ninsoarea mieilor. Şi era biserica aia neterminată, Mişule, mai ştii?" Mişu mai ştie, desigur, ca un om de familie implicat. Implicarea de Paşte - curăţenia casei, vopsitul ouălor - le sunt cam străine. "Eu mă ţin departe că sunt un încurcă-lume", se scuză Huidu. "Eu trebuie să cumpăr astăzi lavabila!", cică îşi aduce aminte Mişu. "De ce, îţi zugrăveşti sufrageria?", întreb şi eu, cam pe lângă.

"Nu! Vopsesc ouăle", rânjeşte simpatic cârcotaşul Mişu. "Eu nu mă bag în de-astea, că anul trecut am cumpărat vopsea toxică şi mi-a zis soţia să las treburile astea în seama profesioniştilor: ea, mama, soacră-mea. Oricum, cred că avem şi noi rolul nostru, suntem degustători". "Dezgustători", îl corectează Mişu, care acum o imită pe distinsa sa mamă care l-a apelat adineauri: "Mai gustă, mamă, şi un pic de drob, mai ia şi niţel cozonac. Poate te mai îngraşi şi tu un pic, uită-te la tine ce ai slăbit!". Ce-i drept, subţirimea lui Mişu grăieşte mai bine ca vorbele lui.

"După ce iei din toate, o să fii niţel cam verde la faţă, dar este în spiritul sărbătorilor", îl atenţionează Şerban. Dacă va trece Iepuraşul pe la ei, încă nu se ştie: "La mine, dacă vine iepuraşul ăla, s-ar putea s-o păţească. Am patru câini acolo, la mine la ţară", (la Cheia, n.r.), chicoteşte Mişu. "Eu n-am înţeles de unde vine Iepuraşul. Pe Moş Crăciun l-am reperat - a fost o poveste americană de succes de prin anii '20-'30. Hai să zicem că pe Moş Crăciun l-au inventat comercianţii. Dar pe Iepuraş?" Hugh Heffner de la Playboy, îi sugerez lui Huidu. "M-am uitat în desfăşurătorul cu evenimente şi n-am văzut nicio petrecere cu iepuraşi. Şi nici cu iepuroaice!", replică el. Lasă, Şerbane, o să ai petreceri destule, cu bebeluşe!

"Sărbătorile Pascale - o oportunitate extraordinară de a fructifica o atmosferă religioasă unică şi autentică"

Am fost solicitat să răspund la câteva întrebări legate de modul în care trăim sau gândim Sărbătorile Pascale în România anului 2008. Bun prilej de a pune sub lupă o serie de prejudecăţi care ne marchează percepţiile şi judecăţile în preajma celei mai mari sărbători creştine.

Conflict între generaţii?

Nu cred că există o singură chestiune din societate unde să nu putem intui un soi de "conflict între generaţii" sau "diferenţe de percepţie". Aşa şi aici. Dar chestiunea nu trebuie exagerată, căci problema este alta. Despre ce tineri vorbim? Despre cei de la oraş sau despre cei de la sate? Despre cei educaţi sau cei mai puţin educaţi? La fel şi despre "bătrâni". În realitate, nu există o entitate omogenă numită "tineri" sau alta numită "bătrâni", nici în ceea ce priveşte atitudinea faţă de religie.

Dincolo de asta, există un aparent paradox în ceea ce priveşte problematica religioasă: statistic vorbind, după 1990, categoriile de vârstă cele mai religioase sunt tinerii şi foarte tinerii şi bătrânii. Spuneam că paradoxul este numai aparent, pentru că explicaţia nu e greu de găsit: aceste categorii au fost cel mai puţin afectate de educaţia atee comunistă.

Bătrânii au prins câte ceva din educaţia şi atmosfera religioasă dinainte de comunism, spre care s-au repliat mai uşor, iar cei mai tineri au beneficiat după 1990 de alt mediu educativ sau public decât cel instaurat după 1944. Vârsta medie, adultă, este cea mai opacă, statistic vorbind, la problematica religioasă. Intraţi în biserici şi vă veţi convinge!

Există deci similitudini în ceea ce priveşte apetitul religios pentru aceste două categorii de populaţie. Cum cred unii şi cum cred alţii, cum îşi manifestă această credinţă şi o explicitează social e o altă poveste. Despre asta ştim extrem de puţin, pentru că sondajele nu ne pot spune mare lucru aici, iar alte cercetări, mai profunde şi mai aplicate, nu prea există pe la noi.

Falsificarea Paştelui sau trăirea superficială

Se spune că astăzi românii ar trăi superficial adevărata esenţă a sărbătorilor, pe care o ratează senin. Greu de spus. Aceste sărbători ale religiei creştine nu sunt, de fapt, repere sau simboluri, ci modele vii, fapte petrecute aievea, veritabile ajutoare pentru credinciosul care îşi caută mântuirea. De asta a lăsat Dumnezeu şi Biserica: pentru că noi suntem prea slabi pentru a ne mântui singuri.

Prin urmare, nu este vorba despre a plonja de fiecare dată în "esenţa sărbătorilor", de a te comporta, de fiecare dată, impecabil, în spiritul şi litera adevărului teologic. Asta nu se poate, sau se poate pentru foarte puţini. Sfinţii sunt totuşi excepţiile condiţiei umane căzute, şi nu regula ei. Aşa că pentru noi, credincioşii de rând, Sărbătorile Pascale sunt şi o oportunitate extraordinară de a fructifica o atmosferă religioasă unică şi autentică, chiar dacă repetabilă în fiecare an. Ne raportăm la ea fiecare după puteri, după gradul nostru de smerenie, de înţelegere. Nu este o competiţie.

Învierea ca pretext

Se citează abundent cazul tinerilor care "bifează" Învierea, după care dispar urgent la discotecă. Şi aici se cuvin unele nuanţe.

România este o ţară religioasă, cel puţin la nivelul statisticilor, cu peste 90% credincioşi şi 0,03% atei. Problema e că adeziunea, mai mult sau mai puţin formală, faţă de biserică nu este concretizată prin comportament religios adecvat. Apare astfel o categorie sociologică care astăzi, în România, are o expresie consistentă: cea a creştinului nepracticant. Una dintre manifestările acestui tip este cea invocată: tânărul "bifează" noaptea de Înviere, după care fuge la discotecă. Cine sunt "creştinii nepracticanţi" şi ce ne spune această categorie despre profilul religios al României?

Depinde la care parte a paharului te uiţi: la cea plină sau la cea goală. Pe de-o parte, s-ar putea argumenta că existenţa acestei categorii indică un grad consistent de secularizare. Faptul că tinerii "bifează" Învierea, după care dispar grăbiţi la cele lumeşti e un argument. Dar se poate întreba invers: de ce totuşi ţin să o "bifeze"? De ce nu merg direct la discotecă? Şi, ducând argumentul mai departe, în condiţiile în care Occidentul nici măcar nu mai cunoaşte existenţa acestei categorii, se poate argumenta că, în raport cu Vestul, existenţa acestei categorii este un semn de religiozitate.

Iepuraşul contra crucii?

În orice sărbătoare din zilele noastre, aspectul economic devine din ce în ce mai bine reprezentat. Iar consumerismul este astăzi, precum partidul odinioară, în tot şi în toate şi desigur că încearcă să-şi ia partea leului chiar în cazul unor evenimente precum Sfintele Paşti, al căror mesaj este exact pe dos decât cel al duhului consumerist al vremilor pe care le trăim. Aşadar, mixtura Paşti-consum nu trebuie să ne revolte, nici să ne şocheze prea tare. Ceea ce trebuie însă înţeles este că niciodată consumerismul simplu nu va institui nimic fundamental. (Dan Dungaciu)

"Apariţia iepuraşului este un antisimbol, un mod de trivializare a Învierii"

Credeţi că românii se îndepărtează în ziua de azi de adevărata esenţă a Sărbătorii Pascale?
Există un fenomen de autosecularizare în toate marile tradiţii religioase. Putem identifica măcar două motive: unul intern, legat de slaba catehizare a credincioşilor, şi altul extern, legat de dinamica societăţii de consum şi de modul în care regulile pieţei se aplică tuturor momentelor importante din viaţa personală şi comunitară.

Care este sensul postului?

Postul este un exerciţiu spiritual de curăţire prin renunţare la rutina de orice fel şi prin autocontrol sporit. Văzut astfel, postul nu este doar alimentar. Dacă ar fi doar alimentar, postul nu s-ar deosebi de o dietă sau un regim de slăbire. Or, el este mai mult decât atât. Renunţarea la anumite alimente este una dintre formele prin care este exprimat exerciţiul spiritual de care aminteam. Nu este în niciun caz un scop în sine. Este motivul pentru care tot post se poate numi renunţarea, de pildă, la televizor sau la ţigări sau la expresii violente de limbaj. Să ne imaginăm un post al privirii prin renunţarea la telenovela preferată sau la emisiunea de scandal pe care o urmărim seară de seară...

Ce semnifică luarea luminii?

Lumina, asociată în arta religioasă cu aurul, este simbolul prin excelenţă al trecerii de la regimul crepuscular al morţii la cel exuberant al vieţii.

Cum credeţi că percep tinerii din ziua de azi sărbătoarea Paştelui?

Cei care merg la biserică ştiu care este semnificaţia Învierii, fiecare liturghie fiind, de fapt, un moment pascal. Evident, pentru cei mai puţin duşi la biserică, este aceeaşi problemă de care aminteam mai sus: lipsa unor repere catehetice, de cultură religioasă. De aici şi raportarea superficială faţă de momentul sărbătoresc. La urma urmelor, este aceeaşi superficialitate care defineşte şi raporturile acestora cu propria lor viaţă, cu şcoala, cu prietenii, chiar cu sportul preferat, fotbalul (dacă ar fi altminteri, am avea mai puţină violenţă în stadioane). Pe scurt: pentru Biserică, generic vorbind, este o mare provocare, acum ca şi în urmă cu secole, să mijlocească sensul tainei mai ales celor care, tineri fiind, nu au cunoscut încă boala, limitele fizice, care nu îşi pun problema morţii, dar nici pe cea a unei vieţi demne, de care să nu le fie mai târziu ruşine.

S-a "modernizat" în vreun fel atitudinea bisericii faţă de modul în care se sărbătoreşte astăzi Paştele?
Nu poate fi vorba despre "modernizare", ci de acel fenomen al secularizării amintit mai sus. Apariţia iepuraşului este un antisimbol, un mod de trivializare a Învierii. Are un caracter profund ofensator. Este ca şi cum am reprezenta, de exemplu, pe propriii părinţi sub forma unei vaci şi a unui bou rumegând, înconjuraţi de viţei, adică de noi, copiii lor. Oricât de mult am iubi animalele şi oricât ar fi acestea de simpatice, nu putem coborî semnificaţii religioase fundamentale la nivelul zoologiei.

Există limite ale simbolismului zoomorf. Cât priveşte formele liturgice extravagante, pe plajă sau din elicopter, este limpede că Biserica, prin ierarhii ei, ar trebui să fie mai atentă la riscul unei deprecieri a încărcăturii simbolice prin punerea neinspirată în pagină. Trebuie să evităm pe cât posibil transformarea momentelor ritualice eclesiale în spectacole. Preoţii nu sunt actori, aşa cum credicioşii nu sunt spectatori. Raportul este altul: de participare prin şi în comuniune.

Să ne imaginăm un post al privirii prin renunţarea la telenovela preferată sau la emisiunea de scandal pe care o urmărim seară de seară...
Radu Preda,
teolog