Premoniţii
0Au trecut anii, 30 la număr, şi amintirile acelui martie dramatic nu se uită. Toată suflarea românească, mai ales martorii oculari ai dezastrului din 4 martie 1977, îşi pleacă fruntea cu
Au trecut anii, 30 la număr, şi amintirile acelui martie dramatic nu se uită. Toată suflarea românească, mai ales martorii oculari ai dezastrului din 4 martie 1977, îşi pleacă fruntea cu pioşenie, privind spre cei care au plecat în eternitate - prieteni, colegi, rude, oameni dragi şi valoroşi.
Remember... 3 martie 1977, ora 21. În acceleratul de la Satu Mare spre Bucureşti, în vagonul 7, un grup de tineri a început să petreacă: se cânta, se dansa, se râdea, aşa că nimeni nu putea să citească sau să discute.
Cei somnoroşi, obosiţi de alergătura zilei, n-aveau nicio speranţă să se odihnească o clipă. Până la sosirea trenului pe peronul Gării de Nord am ţinut în braţe carneţelul cu notiţe pentru viitoare reportaje adunate din câteva şcoli din Satu Mare. Tema: elevii eminenţi. N-am reuşit să scriu un rând. I-am întrebat pe petrecăreţi ce eveniment sărbătoresc. N-au ştiut să răspundă. După clipe de ezitare, "şeful" trupei de petrecăreţi, un brunet haios, de vreo 20 de ani, şi-a îmbrăţişat prietena. "Şi, totuşi, ceva nu e în regulă... uite, acum că intrăm pe peron, mi-a pierit tot cheful! Unde ne cazăm?". Cu excepţia lui, tot grupul a optat pentru hotelul din apropierea magazinului Victoria. Din gară am ajuns direct la redacţie, la revista pentru copii "Luminiţa". Era devreme, nu venise nimeni. Am încercat să scriu şi nu reuşeam să-mi adun ideile. Dintr-o dată, o forfotă a pus stăpânire pe toată redacţia.
Ca tânăr gazetar, trăiam momente inedite. Poeta Veronica Porumbacu adusese o poezie "scrisă în zorii zilei"... Ciudatele versuri s-au dovedit, de fapt, o premoniţie. Am privit şi eu manuscrisul. Am reţinut peste ani câteva versuri: "Sub clar de lună, ne plimbăm ţinându-ne de mână, / Printre grămezi de moluz, / Într-o lume necunoscută". Finalul poeziei era, de fapt, finalul premoniţiei. Parcă văd şi acum manuscrisul: "Da, ora exactă la care am stabilit / Voi pune piciorul pe lună". Poeta era stăpânită de o veselie nefirească, râdea şi spunea că niciodată n-a scris aşa, dintr-o suflare, o poezie atât de... originală, parcă "i-a dictat-o un spiriduş". Seara trebuia să onorez invitaţia unei prietene nerăbdătoare să-mi "vândă" un pont jurnalistic dintr-o şcoală şi să gustăm o trufanda, o felie de pepene verde. Locaţia... blocul de pe strada Rosetti. În ultima clipă, m-am întors din drum. Trebuia să scriu reportajele. Am intrat în casă şi am auzit urletul acela sinistru, în vreme ce pereţii apartamentului se ondulau ca valurile mării pe timp de furtună.
Spre ziuă am pornit către centru. Blocul în care locuia Veronica Porumbacu, de lângă Universitate, devenise o grămadă de moloz. Poeta pusese "piciorul pe lună", aşa cum scrisese, mânată cine ştie de cine, în ultimul ei manuscris predat la revista "Luminiţa".