Planeta, sub semnul „Morţii Negre“

„Adevărul“ încheie azi, cu ciuma bubonică, serialul dedicat pandemiilor care au lovit omenirea. Căruţe pline cu cadavre, regiuni întinse ţinute în carantină şi regi alături de ţărani care se roagă la Dumnezeu pentru îndurare. Acesta era tabloul în vremea ciumei.

Considerată prima pandemie adevărată, ciuma bubonică, supranumită „Moartea Neagră”, a nimicit jumătate din populaţia Europei în secolul al XIV-lea.

Boala a modificat structura claselor sociale, politica statelor medievale şi economia acestora. De asemenea, pandemia şi-a pus amprenta asupra artei şi literaturii, pictori, sculptori şi scriitori fiind puternic influenţaţi de evenimentele tragice.

Părinţii fugeau de copii

În introducerea „Decameronului“, Giovanni Boccaccio surprinde teama care a cuprins lumea afectată de ciumă. Italianul spunea că tragedia este o urmare a mâniei lui Dumnezeu şi, din cauza numărului exterm de mare de decese, „un om mort nu valora mai mult decât valorează azi o capră moartă“.

De asemenea, mărturiile scriitorilor medievali ne arată că febra cauzată de ciumă ducea la delir, iar bolnavii se plimbau, nebuni, pe străzi, strigând după ajutor.

Odată ce primele simptome începeau să apară, persoanele erau percepute ca nişte bombe cu ceas, gata să explodeze oricând. Astfel, de frică să nu se îmbolnăvească, oamenii nu ieşeau din casă, soţii îşi abandonau soţiile, iar părinţii fugeau de copiii lor bolnavi.

În ciuda încercărilor disperate de a se proteja, pandemia a făcut 25 de milioane de victime numai în secolul al XIV-lea.
Antropologii au găsit, în Biserica „Sfânta Maria“, din satul britanic Ashwell, o piatră-testament din anul 1349. Din gravură, una dintre puţinele atestări ale bolii din acea perioadă, se mai puteau citi cuvintele: „Necăjit, teribil şi distructiv an [...] fragmente umane rămân izolate [...]“.

Fără discriminare

Jim Bolton, profesor de istorie la Universitatea din Londra, ne spune cum a fost transmisă boala în rândul englezilor secolului al XIV-lea.

„Câteodată venea pe drum, din sat în sat, câteodata pe râuri, din Tărâmurile de la Mijloc Estice, sau pe vapor, din ţările sărace. Este foarte dificil pentru noi să ne imaginăm impactul ciumei pentru mici comunităţi rurale, un sat având între 400 şi 500 de locuitori. Puţine aşezări au fost complet depopulate, dar în majoritatea localităţilor, familii întregi au dispărut de pe faţa pământului. Ciuma nu discrimina, îi lovea atât pe cei săraci, cât şi pe cei bogaţi“.

Tragedia lăsată în urmă de pandemia de ciumă a inspirat, secole la rând, scriitorii. Dezechilibrul creat în rândul umanităţii în acea vreme i-a oferit existenţialistului francez Albert Camus posibilitatea de a scrie una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale.

Apărut în anul 1947, romanul „Ciuma“ este o parabolă aparte, ciuma reprezentând lupta rezistenţei franceze împotriva ocupanţilor nazişti din cel de-al Doilea Război Mondial.

Epoca medievală nu a fost singura lovită de „bubonică“. Între anii1855 şi 1920 a avut loc cea mai lungă pandemie de ciumă. A început în sudul Chinei şi a cuprins repede întreaga lume.

Comună omului şi animalelor

Ciuma este o infecţie contagioasă provocată de bacteria Yersinia pestis, comună omului şi animalelor şi care poate fi transmisă prin muşcătura unei insecte, contact direct sau pe calea aerului.

Proporţia de decese ale persoanelor, raportată la numărul de bolnavi, se situează între 30 şi 60%. Ciuma bubonică este cea mai întâlnită formă.

Ce ne-a mai rămas nouă de la ciumă? Obiceiuri lingvistice («Luate-ar ciuma!», «Ciumete»). Tradiţiile au cam dispărut.

Şerban Anghelescu
etnolog la Muzeul Ţăranului Român

Ciuma la români

Ciuma este menţionată în scrierile românilor abia începând cu secolul al XVIII-lea. Pentru a contracara molima, românii foloseau oţetul şi usturoiul. Creştinii se rugau la anumiţi sfinţi pentru a nu se îmbolnăvi. Ortodocşii cereau îndurare la Sfântul Visarion şi la Sfântul Gheorghe, în timp ce la catolici sfinţii protectori erau Fecioara Maria şi Sfântul Rocus.

În jurul pericolului pe care îl reprezenta ciuma, au fost construite tradiţii respectate cu sfinţenie. Spre exemplu, „Hora Trandafirului“ reprezintă modificarea pielii din cauza bolii. Oamenii dansau „Hora Trandafirului“ cu un mic buchet de flori, care avea rolul de a împrospăta aerul încărcat cu duhoarea morţii.

Cel mai bine împământenită tradiţie este însă „Cămeşa ciumii“. Conform obiceiului, într-o singură noapte, mai multe femei de la ţară coseau o cămaşă pentru a fi agăţată, înainte de ivirea zorilor, într-un copac de la marginea satului. O altă variantă presupunea confecţionarea unei păpuşi pentru ca aceasta să poarte „cămeşa ciumii“.

După ce fixau cămaşa în locul potrivit pentru a oferi protecţia maximă, femeile spuneau un descântec pentru a speria boala: „Ciumă ce cutreieri sate / Cu moarte pă apucate / Ciumă ce iei vieţile / Şi întuneci soarele / Ţ`aducem cămeşe-n dar / Să te-ntorci di la hotar. [...] Satul rămână curat, / Şi de Domnul luminat / De viaţă s-avem folos / În cuvântul lui Hristos!“. Românii au cunoscutcea mai grea perioadă între anii 1813 şi 1814, atunci când au fost loviţi de „Ciuma lui Caragea“.