Pagina cititorului

Oana Rădulescu este consilier în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Prahova. Ea se numără printre cititorii care au strâns întreaga colecţie „100 de cărţi pe care trebuie să le ai în bibliotecă“.

Nu ratează nicio carte

Acum, atât ea, cât şi fratele ei doresc să aibă propria colecţie de volume pe care spun că le vor ţine pentru când vor fi la casele lor. Tânăra nu se poate abţine şi, de fiecare dată când apare o nouă carte în colecţie, o citeşte imediat.

Oana spune că, dintre toate, cel mai mult i-a plăcut „Chemarea străbunilor", de Jack London. Ea parcurge un volum în cel mult două zile şi alocă în fiecare seară cel puţin o jumătate de oră cititului, iar în weekend, când are mai mult timp liber la dispoziţie, citeşte chiar şi mai mult.

Sapa de lemn

De când cu criza băncilor - pornită din SUA - s-a văzut ce-nseamnă blocarea sistemului financiar: băncile sunt arterele prin care curge sângele economiei, adică banii. Dacă arterele sunt înfundate, economia e în preinfarct. S-a ajuns aici după secole de „încredere în bănci". S-a ajuns până acolo unde oamenii îşi încredinţează agoniseala de-o viaţă băncilor, în loc s-o păstreze „la ciorap", sub saltea.

Chiar dacă s-au şi pârlit în câteva rânduri, oamenii şi-au păstrat încrederea în băncile la care-şi ţin banii. Nu-i la fel cu statul. Banii ajunşi pe mâna statului - ajunşi, nu încredinţaţi, fiindcă nimeni nu plăteşte dări de drag ori din toată inima - se cheltuiesc după alte reguli decât cele ale profitului economic (activităţile bugetare n-au sens economic). Astfel că-n orice sistem variază încrederea în corecta/justa gestionare bugetară. Într-o societate „normală", încrederea aceea basculează de la putere când scade sub 50%. La noi, cu o încredere atât de mică, guvernarea e condamnată să ne aducă la sapă de lemn - şi toate pentru că, aşa cum spun ei, nu ar exista alternativă. Vezi Doamne!

Nici măcar nu vreau să îmi imaginez dacă, aşa cum spun acum analiştii politici, România ar fi continuat în 1990 cu o formă de comunism mai puţin severă. Oricum, pentru securişti a fost un fel de adio spus „erei comuniste". Pentru ei începea „era hoţiei naţionale", non-violentă şi prosperă!.

Irina Reat