Intrarea României în război - o eroare motivată geopolitic
0adevarul.ro în colaborare cu revista Historia vă prezintă, în saptamâna 14-22 iunie, o serie de materiale si analize atent documentate legate de implicarea armatei române în operaţiunile de război declanşate la data de 22 iunie 1941, la ora 2.20. Pe parcursul acestor zile vom publica în exclusivitate imagini de arhivă din acea perioadă, mărturii şi documente scoase la lumină de reporterii revistei Historia dar şi analize "la rece
Intrarea efectivă a României (şi mai cu seamă a armatei române) în alianţa cu Hitler, odată cu atacul asupra Uniunii Sovietice de acum 70 de ani, rămâne în analiza de azi ceea ce ea a fost şi atunci: un eveniment politic şi militar ubicuu şi complex, despre care în egală măsură se poate spune că a fost o eroare, dar şi că a avut, totuşi, o legitimare istorică.
Mai citeşte:
Trecerea Prutului - de la extaz la agonie
Dotarea armatei române în al Doilea Război Mondial
Ostaşii noştri au trecut Prutul când au dat ordin nemţii!
Era Armata Română pregătită să intre în Al Doilea Război Mondial
Cât de pregătită era armata română pentru a executa ordinul "Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!"
Această ambivalenţă derivă dintr-un detaliu concret (şi, atunci, dramatic) al geopoliticii româneşti la începutul anilor '40 ai secolului trecut: pur şi simplu, România era prinsă pe linia previzibilă de contact dintre două puteri totalitare - Germania hitleristă şi URSS stalinistă -, fără nici un alt aliat regional sau occidental valid şi dispus s-o ajute să „evadeze" din această capcană.
Începând cu toamna lui 1940, Ion Antonescu a avut suficiente motive pentru a înţelege că este o simplă chestiune de timp până ce între „aliaţi" va porni războiul: relaţiile Germaniei cu Finlanda (care enervau URSS), competiţia dintre Berlin şi Moscova pentru influenţă în Turcia, atacarea Iugoslaviei de către trupele germane la scurt timp după ce (în aprilie '41) Belgradul şi Moscova semnaseră un tratat de prietenie - toate acestea, printre altele, erau semne că Hitler şi Stalin vor ajunge în conflict[6], mai devreme sau mai târziu.
Aşadar, Antonescu a intuit în mod corect acest lucru. Drept care, în toate contactele sale (directe sau prin corespondenţă) cu Hitler, el insistă asupra pericolului slav (pe care-l judecă în cheie rasistă) şi asupra pericolului comunist adiacent. Acesta este - cred - fundamentul pe care între Antonescu şi Hitler s-a ajuns, relativ repede, la o relaţie specială, bazată pe încredere, camaraderie (în sensul militar al termenului) şi sentimentul că au în comun statutul de „salvatori" ai patriei lor, pe care au preluat-o din mâinile politicianismului steril.
În cartea sa despre generalul Antonescu, Dennis Deletant insista judicios asupra faptului că tocmai teama de Uniunea Sovietică a împins România în alianţa cu Hitler - dar la fel de adevărat este că, deşi era preocupat mai presus de orice de interesele ţării sale, Antonescu „prin decizia lui de a-l urma pe Hitler, a servit şi cauza nazistă".
În opinia mea, două sunt erorile fundamentale - ca aliat al lui Hitler - care se pot contabiliza în contul „Conducătorului" Antonescu.
În faţa lui Hitler, în vara lui 1941, Antonescu s-a comportat cu o naivitate de neînţeles. Cum România fusese atacată prin ultimatum de către URSS cu exact un an mai devreme, Antonescu (şi, prin el, România) a decis să-l urmeze pe Hitler în campania din Răsărit. Dar a făcut acest lucru fără nici un act formal, ca şi cum nu s-ar fi mers la război, ci la o partidă de tir dintr-un parc de distracţii.
Citeşte articolul complet pe Historia.ro.