Exclusiv „În relația cu SUA avem un atu clar”. Ce poate face România din ce a promis Nicușor Dan la Washington

Prezent la Washington, la prima reuniune a Consiliului pentru Pace, președintele Nicușor Dan susține că România poate ajuta Gaza și poate contribui la instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Expertul în Orientul Mijlociu Raluca Moldovan, de la UBB Cluj, explică, pentru „Adevărul”, ce poate în realitate face România.

Nicușor Dan a ținut un scurt discurs la prima ediție a Consiliului pentru Pace, vineri, 19 februarie, la Washington. El a explicat ce ar putea face România pentru Gaza și Orientul Mijlociu și s-a referit la contribuțiile pe plan umanitar, dar a menționat și posibilitatea extinderii misiunilor medicale. Apoi, s-a referit la expertiza României în domeniul educației și la cea în sistemele de intervenție în situații de urgență, precum serviciile de ambulanță și cele de pompieri. Președintele a afirmat că România poate contribui la reconstrucția instituțiilor, precum poliția, justiția și administrația publică. Nu în ultimul rând, el a notat și că România poate ajuta inclusiv la stabilirea unui climat de pace și s-a lăudat că avem relații bune atât cu palestinienii și arabii, cât și cu Israelul.

În țară, șeful statului este contrazis de cei care susțin că România are un sistem de educație cu mari carențe și aproape falimentar, iar în sănătate lucrurile stau la fel. De asemenea, mulți contrazic și faptul că România ar mai păstra aceleași relații bune pe care le avea odinioară cu palestinienii și cu statele arabe. Ce poate să facă România în realitate din tot ceea ce susține președintele spune, într-un interviu acordat "Adevărul", Raluca Moldovan, cercetător și conferențiar la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și expert în probleme ce țin de Orientul Mijlociu.

Adevărul: Președintele Nicușor Dan susține că România va contribui la Consiliul pentru Pace și va ajuta Gaza. Cât din ceea ce promite președintele poate fi pus efectiv în practică?

Raluca Moldovan: Răspunsul la această întrebare trebuie nuanțat între ceea ce este realist fezabil și ceea ce ține de registrul diplomatic.

În declarațiile sale de la Washington, D.C., președintele Nicușor Dan a menționat câteva direcții concrete: evacuarea și tratarea copiilor bolnavi din Gaza în spitale românești, burse pentru studenți palestinieni, sprijin pentru reabilitarea serviciilor de urgență și expertiză instituțională în zona administrației publice și a ordinii publice.

Din punct de vedere practic, acestea sunt contribuții realizabile și credibile pentru România. Țara noastră are deja experiență în evacuări medicale în contexte de criză și în gestionarea fluxurilor umanitare, inclusiv prin mecanisme europene. De asemenea, expertiza în formare administrativă sau în consolidarea instituțiilor poate fi oferită prin programe finanțate bilateral sau în coordonare cu UE.

Unde trebuie să fim realiști este în privința dimensiunii financiare și strategice. România nu poate fi un actor major al reconstrucției infrastructurale – costurile pentru Gaza sunt de ordinul zecilor de miliarde de dolari și vor fi asumate în principal de statele din Golf și de marii donatori occidentali, care au anunțat deja contribuții totale de 17 miliarde de dolari, 10 provenind de la SUA și 7 de la statele membre ale Consiliului. Contribuția românească va fi, inevitabil, una de nișă, nu una structurală.

Ce avem de câștigat

Dincolo de componenta simbolică, ce câștigă concret România prin această participare?

Mai există o dimensiune importantă: participarea la acest Consiliu pentru Pace oferă României vizibilitate diplomatică și oportunitatea de a se poziționa ca actor responsabil în dosarele globale, fără a-și asuma riscuri strategice majore. Este o formă de implicare calibrată – umanitară și tehnică – care evită angajamentele politice sau de securitate greu de gestionat.

Prin urmare, din tot ceea ce spune președintele, ceea ce putem face „de fapt” este să contribuim punctual, concret și în coordonare cu partenerii euro-atlantici. Nu vom redesena arhitectura politică a regiunii, dar putem avea un rol util în stabilizarea umanitară și instituțională a Gaza. Întrebarea este legitimă și atinge o tensiune reală între discursul de politică externă și realitățile interne.

Președintele a spus că România poate ajuta Gaza și s-a referit la expertiza României în domeniul educației și la cea în sistemele de intervenție în situații de urgență, precum și la serviciile de ambulanță. Ori, sănătatea și învățământul sunt chiar domeniile subfinanțate critic în România, în privința cărora experții au atras atenția că se află în mare suferință. Nu este o contradicție să oferim expertiză în domenii în care sistemele noastre sunt sub presiune internă?

Faptul că sistemele de sănătate și educație din România sunt subfinanțate structural nu înseamnă automat că nu există expertiză transferabilă. În domeniul intervențiilor de urgență, de exemplu, România are structuri care funcționează eficient în situații de criză, precum SMURD și Departamentul pentru Situații de Urgență. Capacitatea de coordonare interinstituțională, experiența în gestionarea dezastrelor și în evacuări medicale sunt elemente care pot fi valorificate punctual.

La fel, în educație, România are experiență în integrarea studenților străini prin burse guvernamentale, programe universitare în limbi de circulație internațională și parteneriate academice. Nu vorbim despre exportul unui „model perfect”, ci despre transfer de competențe tehnice – curriculă, formare administrativă, sprijin pentru reconstrucția instituțională.

Totuși, există și o dimensiune politică a acestei critici. Într-o societate în care spitalele și școlile sunt percepute ca fiind în criză, orice angajament extern poate fi interpretat ca o neglijare a priorităților interne. De aceea, credibilitatea unei astfel de oferte depinde de două condiții:

1. Proporționalitate – contribuția externă trebuie să fie limitată și să nu afecteze bugetele interne.

2. Finanțare distinctă – ideal prin fonduri europene, mecanisme multilaterale sau parteneriate internaționale, nu prin redirecționarea resurselor interne deja insuficiente.

În esență, România poate ajuta în aceste domenii nu pentru că sistemele sunt perfecte, ci pentru că există insule de competență și experiență operațională. Problema nu este capacitatea tehnică punctuală, ci percepția publică și echilibrul politic între solidaritatea externă și nevoile interne.

Dacă implicarea este bine calibrată și limitată la expertiză și sprijin tehnic, ea poate fi sustenabilă. Dacă însă ar presupune angajamente financiare sau logistice semnificative, atunci critica privind prioritățile interne ar deveni mult mai dificil de contracarat.

Cum putem ajuta la procesul păcii

Nu în ultimul rând, președintele a spus că România poate ajuta și prin prisma relațiilor foarte bune cu țările arabe, cu palestinenii și cu Israel. În ce măsură mai sunt astăzi aceste relații un atu real pentru România?

Afirmația președintelui trebuie citită în două registre: unul istoric și unul actual. Din perspectivă istorică, România a menținut relații diplomatice continue cu Israel inclusiv după 1967, când majoritatea statelor din blocul estic le-au întrerupt. În paralel, a cultivat relații consistente cu state arabe precum Egipt, Iordania sau Arabia Saudită, precum și cu reprezentanții palestinieni – astăzi prin relații oficiale cu Autoritatea Palestiniană. Această dublă deschidere a creat, în timp, o imagine de interlocutor echilibrat.

Întrebarea esențială este însă dacă acest capital simbolic s-a tradus într-o influență reală contemporană. În prezent, relațiile României cu Israelul sunt stabile și instituționalizate – cooperare economică, tehnologică, militară, contacte politice regulate. Cu statele arabe, relațiile sunt bune, dar nu privilegiate în sens strategic. România nu este un actor energetic major în Golf, nu este furnizor central de securitate și nici nu are o pondere economică comparabilă cu Germania, Franța sau SUA.

Ce are România și nu au Germania și Franța

Și ce am avea în plus față de Franța sau Germania?

Prin urmare, ceea ce România are și unele state occidentale nu au este absența unui bagaj colonial sau intervenționist în regiune și o percepție relativ neutră. Nu suntem asociați cu intervenții militare directe în conflictul israelo-palestinian și nici cu agende regionale dominante. Aceasta poate facilita dialogul informal sau cooperarea tehnică.

Dar trebuie spus clar: România nu deține pârghii unice pe care alți membri ai Consiliului pentru Pace nu le-ar avea. SUA au influență strategică directă asupra Israelului; statele din Golf au pârghia financiară; Egiptul are rol de mediator tradițional în Gaza; Qatar are canale de comunicare cu Hamas. Comparativ, România are mai degrabă credibilitate relațională moderată, nu capacitate de presiune.

Așadar, răspunsul realist este că România a păstrat relații bune și echilibrate, fără rupturi majore. Dar aceste relații nu sunt decisive în arhitectura negocierii. Ele pot susține un rol de sprijin, de facilitator sau de contributor tehnic, însă nu plasează România în centrul procesului diplomatic.

Ce poate face Consiliul pentru Pace

Poate acest Consiliu pentru Pace să reușească acolo unde ONU a eșuat timp de peste jumătate de secol?

Întrebarea este, în fond, despre legitimitate și capacitate. De peste jumătate de secol, conflictul israelo-palestinian se află pe agenda ONU, încă de la momentul 1947, când a fost propus acel plan de partiție al fostului mandat britanic al Palestinei într-un stat evreu și unul arab, plan respins din start de partea arabă. Au existat rezoluții, misiuni, agenții dedicate precum UNRWA (United Nations Relief and Works Agency), mecanisme de mediere prin Consiliul de Securitate. Și totuși, ONU nu a reușit să producă o soluție politică finală. Motivul principal nu este lipsa cadrului instituțional, ci lipsa consensului între actorii majori și utilizarea repetată a dreptului de veto în Consiliul de Securitate.

În acest context, apare întrebarea: poate un Consiliu pentru Pace – un format politic inițiat în afara ONU și fără legitimitate universală – să facă ceea ce ONU nu a reușit?

Realist vorbind, nu în sens structural. ONU are legitimitate globală, dar suferă la capitolul coeziune politică. Un format restrâns precum CP poate avea mai multă flexibilitate și coerență decizională, dar îi lipsește universalitatea și forța juridică a rezoluțiilor internaționale.

Avantajul unui astfel de mecanism este că poate funcționa ca platformă operațională: coordonare financiară, reconstrucție, securitate post-conflict, distribuție de responsabilități între actori dispuși să acționeze. Dezavantajul este că nu poate impune o soluție politică finală dacă părțile nu sunt pregătite pentru compromis.

Mai mult, problema israelo-palestiniană nu a fost blocată de lipsa forumurilor de dialog, ci de divergențe fundamentale: statutul Ierusalimului, frontierele, refugiații, securitatea, controlul teritorial. Niciun mecanism instituțional – fie el ONU sau Consiliu pentru Pace – nu poate substitui voința politică a actorilor direcți.

Prin urmare, Consiliul pentru Pace ar putea avea un rol util în stabilizarea Gaza și în coordonarea reconstrucției. Dar este puțin probabil să rezolve conflictul istoric pe care ONU nu a reușit să îl închidă. Diferența nu este de arhitectură instituțională, ci de ecuație politică.

În esență, dacă ONU nu a eșuat din lipsă de formate, ci din lipsă de consens strategic, atunci nici un nou consiliu nu va reuși mai mult decât îi permit realitățile politice din teren.

Ce ar trebui și ce ar putea mai ales să facă România, în realitate, atât în raport cu acest Consiliu pentru Pace, cât și cu ONU, dar mai ales în ce privește relațiile cu Orientul Mijlociu?

Răspunsul realist trebuie să plece de la dimensiunea și pârghiile efective ale României.

1. În raport cu Consiliul pentru Pace România ar trebui să rămână într-o logică de contribuție calibrată, nu de supra-angajare. Ca observator, Bucureștiul poate oferi expertiză tehnică (intervenții de urgență, administrație publică, formare instituțională); contribui punctual la eforturi umanitare; susține coordonarea cu UE pentru a evita fragmentarea inițiativelor. Ceea ce nu ar trebui să facă este să își asume roluri de garant de securitate sau angajamente financiare disproporționate. Credibilitatea României vine din constanță și seriozitate, nu din promisiuni ambițioase fără capacitate de implementare.

2. În raport cu ONU România are interesul să susțină centralitatea ONU în dosarele de pace, chiar dacă formatele alternative pot avea utilitate tactică. Ca stat mediu, România beneficiază de un sistem internațional bazat pe reguli și legitimitate juridică.

Prin urmare, Bucureștiul ar trebui să susțină rezoluțiile echilibrate și dreptul internațional umanitar; să sprijine reforme procedurale care reduc blocajele politice; să coordoneze poziția națională cu cea a UE pentru a avea greutate reală în Adunarea Generală și în alte foruri.

3. În relația cu Orientul Mijlociu – miza reală. Aici este, de fapt, punctul strategic. România nu poate fi arhitect al păcii regionale, dar poate construi un profil coerent pe trei direcții: a) Stabilitate și securitate energetică: Consolidarea relațiilor cu state precum Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite sau Qatar are relevanță economică și energetică directă. Dialogul trebuie să fie pragmatic – investiții, infrastructură, cooperare tehnologică. b) Relație strategică echilibrată cu Israel: Cooperarea în tehnologie, securitate cibernetică, apărare și inovare poate fi consolidată, fără a abandona poziția de susținere a unei soluții negociate în dosarul palestinian. c) Diplomație de profil moderat: România poate cultiva imaginea de actor fără agendă hegemonică, capabil să mențină canale deschise. Dar această poziție trebuie susținută prin coerență, nu doar prin retorică.

Ce ar fi de evitat

Și ce ar trebui sp evite România?

România ar trebui să evite două capcane: 1. Iluzia rolului disproporționat – ambiții de mediere globală fără instrumente reale. 2. Pasivitatea completă – absența din formate relevante. Cea mai solidă opțiune este o strategie de prezență activă, dar proporțională, în coordonare cu UE și SUA, susținând dreptul internațional prin ONU și dezvoltând relații economice și politice pragmatice în Orientul Mijlociu. România nu va rezolva conflictul israelo-palestinian. Dar poate deveni un actor respectat dacă își definește clar limitele, își valorifică competențele reale și evită supra-promisiunea diplomatică.

Prezența României la Consiliul pentru Pace a fost criticată de multe voci din România, voci care susțin că nu contăm în relațiile internaționale și că avem o politică externă prăfuită și ineficientă. Este România un actor relevant sau doar un participant simbolic în aceste formate?

Răspunsul onest este undeva între cele două extreme.

România nu este un „arhitect” al negocierilor de pace în Orientul Mijlociu și nici un actor indispensabil la masa deciziilor strategice globale. Dar nici nu este un simplu figurant tolerat din inerție diplomatică. Statutul său este cel al unui aliat relevant, dar nu determinant.

Cum suntem văzuți la Washington

Cum apar relațiile României în raport cu Statele Unite, ce atuuri am mai avea?

În relația cu SUA, România are un atu clar: este un aliat stabil pe flancul estic al NATO, cu importanță strategică în zona Mării Negre. Prezența militară americană pe teritoriul României, cooperarea în domeniul securității și al apărării, poziționarea consecventă pro-transatlantică oferă Bucureștiului credibilitate.

Care ar fi contribuția concretă a României într-un dosar atât de complicat precum cel din Orientul Mijlociu?

Totuși, în dosare precum Orientul Mijlociu, România nu este un actor de prim rang pentru Washington, așa cum am arătat anterior. Nu are pârghii economice majore în regiune, nu este furnizor de securitate regională și nu deține canale privilegiate unice de mediere. Influența sa este indirectă și derivată din statutul de aliat loial.

Prin urmare, administrația americană nu „tolerează” România, dar nici nu depinde de ea în acest dosar. România este parte a cercului aliat extins, nu a nucleului decizional restrâns.

La o eventuală masă de negociere reală între israelieni și palestinieni, actorii decisivi sunt: SUA, Israelul, statele arabe cheie și, într-o anumită măsură, Uniunea Europeană. România poate participa în formate multilaterale, poate contribui tehnic sau umanitar, dar nu controlează parametrii centrali ai acordului.

În termeni practici, Bucureștiul poate sta la masa negocierilor, dar nu stabilește agenda.

Pentru un stat de dimensiune medie, influența nu vine din centralitate, ci din constanță.

Și atunci cum suntem percepuți la Washington?

România poate fi percepută la Washington ca: un aliat previzibil și stabil; un stat care susține inițiativele americane pertinente fără ambiguități majore; un partener util în regiuni precum Marea Neagră și Europa de Est.

Dar clar nu va fi percepută drept jucător decisiv în Orientul Mijlociu. România este astfel un actor secundar cu o doză de acces și credibilitate, a cărui influență provine din alianțe, nu din pârghii proprii în regiune.

În diplomație, însă, statutul de actor secundar stabil poate fi mai valoros decât ambiția disproporționată. Miza pentru România nu este să conducă negocierile, ci să își consolideze profilul de aliat strategic serios și coerent – iar asta, în relația cu SUA, ar trebui să cântărească ceva.