E momentul ca minţile luminate ale României să iasă de după dulap

Interviu realizat de Magdalena Boiangiu, senior editor la "Dilema veche" - Luni s-a întâmplat ceva uimitor pentru mine, de când vă urmăresc scrisul, în perioade grele, mai puţin grele,

Interviu realizat de Magdalena Boiangiu, senior editor la "Dilema veche"

- Luni s-a întâmplat ceva uimitor pentru mine, de când vă urmăresc scrisul, în perioade grele, mai puţin grele, mai apăsătoare, mai altfel, este prima declaraţie publică în care se spune "Pun pixul la rastel", anunţând că renunţaţi la scris, ceea ce mi se pare ceva uimitor, căci n-aţi făcut-o niciodată până acum, nici pe vremea cunoscută când vi se interzicea să scrieţi.
- Duminica trecută, când prietenul meu Andrei Pleşu se pregătea să plece pentru două luni în Germania, pe post de Spiritus Rector al Colegiului Noua Europă de la Berlin, mi-a povestit o întâmplare teribilă cu Petre Ţuţea pe patul de spital. Deoarece bătrânul filozof era bâzâit de nişte muşte ce i se aşezau cu neruşinare pe figură, învăţăcelul, cuprins de milă şi de silă, a încercat să le gonească cu mâna. Lasă-le, Andrei, nu le goni, că sunt muştele noastre româneşti. Nu ştii ce suntem noi? Nu ştii că România e curul Europei?. Ei bine, după o zi citesc interviul lui Dinu Săraru, care bâzâia nevricos împotriva lui Andrei şi m-am gândit atunci că la ora asta România nu mai este bâzâită de muşte, pentru că au apărut insecte şi mai sinistre decât muştele. E de ajuns să deschizi televizorul ca să vezi pe câteva canale cum bâzâie doctorii violatori de paciente, văduve abuzive, politicieni la andropauză, boarfe, ghicitori în palmă, miliardari oligofreni, şi asta exact în clipa în care noi ziceam că ne-am mutat în Europa, că am devenit un soi de cartier al Europei. Or, am sentimentul că nu suntem nici măcar un cartier mărginaş al Istanbulului, că ţara s-a transformat mai degrabă într-un bloc confort trei dintr-o zonă defavorizată, în care administratorul blocului nu vorbeşte cu casierul, în care un fost securist pensionar vrea să facă o comisie să-l radă pe administrator, în care domnul Petrică de la etajul patru pleacă de acasă şi consoarta, cu părul pe bigudiuri, îi azvârle de la fereastră tocăniţa în cap, în care un alt domn prigonit de la parter se întoarce vesel acasă după ce şi-a bătut amanta cu piciorul patului, în care domnul Gigi care a câştigat un porcoi de parai la table, de la toţi chiriaşii, devine el şeful blocului şi, în acest context, colac peste pupăză, hop şi conştiinţa neamului, Dinu Săraru, supărat că fibra românească e stricată de alde Pleşu şi Liiceanu. Care, auzi neobrăzare, au câştigat pe vremea Bibicului nişte ruşinoase burse Humboldt la Universitatea din Heildelberg şi care, în loc să laude Epoca de aur, au stat la taclale pe vârful unui munte cu un bătrân puşcăriaş politic despre naşterea tragediei din muzică. Aceşti domni, aşadar, sunt, în viziunea tovarăşului Săraru, stricătorii fibrei noastre naţionale. Şi unde citesc eu asta? Taman în ziarul în care şurubăresc zilnic la un articol, dându-mi cu părerea despre ce se întâmplă în România. Or, această ruşine, de a sta pe aceeaşi bancă cu Dinu Săraru şi să-l admir cum îmi scuipă prietenii, n-am păţit-o nici pe vremuri, pentru când n-am prea avut onoarea să mănânc rahat în aceeaşi hârtie de ziar cu dânsul. Despre asta-i vorba. Pe de altă parte, după părerea mea, şi aicea trebuie să lămuresc lucrurile, un ziar care se respectă e obligat să aibă o atitudine şi să militeze pentru ceva. Un ziar nu este un stâlp de telegraf pe care orice cucoană care şi-a pierdut câinele pune un afiş sau lipeşte o etichetă că închiriază o garsonieră ori că nu ştiu cine forează puţuri de mare adâncime. Un ziar ar trebui să ţină loc de Ministerul Mediului în zona socială şi culturală, pentru că, dacă Ministerul Mediului obligă, de exemplu, o firmă să bage nu ştiu câte milioane de dolari ca să cureţe un loc impregnat de petrol de la marginea Bucureştiului, eu cred că presa trebuie să oblige statul român să cheltuie bani pe cultură adevărată. Măcar pentru a se curăţa canalele de televiziune şi jurnalismul de mâzga adunată în ăştia 17 ani de capitalism sălbatic. Căci străinul care ar răsfoi o gazetă sau ar deschide pentru prima oară televizorul în România, poreclită mai nou ţara fabulospiritului, şi-ar da seama pe loc că suntem un popor de-a dreptul poluat.

- Din ce aţi spus până acum extrag substanţa pentru mai multe întrebări. În primul rând, aţi descris foarte sugestiv acest bloc pe care îl vedem la televizor, cu locatarii lui ieşiţi parcă dintr-un grup comic lipsit de inspiraţie. Sunteţi convins că asta e România? Dumneavoastră circulaţi prin foarte multe medii. Mergeţi la Cetate, la ţară, aveţi o mulţime de cunoştinţe în medii foarte diferite, nu cumva ceea ce vedem noi la televizor este o realitate schematică şi fiind schematică e şi deformată?
- Eu de ani de zile îmi tot răcesc gura de pomană cu această poveste. Sigur, există mai multe Românii paralele şi din păcate paralelele nu prea se intersectează niciodată. Or, am sentimentul că, deşi trăim pe aceeaşi scenă, jucăm în piese diferite în acelaşi timp. Politicienii joacă una, clasa muncitoare joacă alta, oamenii de afaceri - iarăşi în altă piesă, în altă realitate. Despre ţărani nu mai vorbesc pentru că ţăranii interpretează tot rolurile alea din Evul Mediu, de vreme ce îşi pot pune în 2006 vaca la plug. Despre simptomul Dinu Săraru din Adevărul, ce să vă spun? Spre deosebire de Germania fascistă, care a avut numai un ministru al propagandei, care a făcut lucrul cel mai bun pe care putea să îl facă, adică s-a sinucis odată cu idolul său, noi am avut o droaie de Goebelşi mai mici, care se preocupau cu toţii să măsoare distanţa optimă până la turul pantalonilor tovarăşului. Ei bine, aceşti Goebelşi de buzunar, după ce le-a fost împuşcat stăpânul, nu numai că nu s-au sinucis, dar au reuşit, după compromiterea socialismului, să compromită cu o fervoare nemaipomenită şi capitalismul românesc. Neruşinându-se câtuşi de puţin de faptele lor, au ajuns să se autoproclame specialişti în fibra morală a poporului român. Nu-i de mirare că nu mai avem la ora asta clase sociale, ci numai haite şi indivizi, de vreme ce oricine poate vorbi în numele tuturor. În această brambureală politică, socială şi economică, presa chiar ar trebui să ia atitudine, să reacţioneze. Or, pe mine mă stupefiază tocmai lipsa de reacţie, faptul că nu facem recurs la memorie, la istoria recentă, fiindcă nu putem să construim un capitalism sănătos dacă ne prefacem că nu ştim de ce boli am suferit înainte de "89. După ce l-am pus la zid pe Ceauşescu, îi înmormântăm după 17 ani servitorii de genul generalului Ion Dincă cu onoruri militare. Pe de altă parte, dacă Dinu Săraru ar fi suferit o criză de conştiinţă şi şi-ar fi pus în interviu o ţâră de cenuşă în creştet, încercând să le explice tinerilor jurnalişti cum era moda compromisului pe vremea când părinţii lor se duceau la alimentara şi se legitimau în faţa vânzătoarei ca să cumpere 200 gr de salam sau cum se închidea lumina după nouă seara când dânsul scria despre epoca luminoasă a lui Pericle, altfel ar fi stat lucrurile. De unde această postrevoluţionară conştiinţă ulcerată la Dinu Săraru, căci, dacă mă gândesc bine, pe vremea când era membru al C.C. al P.C.R. n-a urcat mai sus de scaunul directorului de la Teatrul Mic. Ei bine, după învălmăşeala din Decembrie, Săraru care se dă drept victimă a filozofilor de la Păltiniş a ajuns directorul marelui Teatru Naţional, a ajuns mare gaşper la Banca Religiilor, a ajuns să fie sărbătorit chiar zilele trecute de academicieni şi chiar de guvernatorul Băncii Naţionale, care i se adresa nu cu tovarăşe, cum ar fi fost normal, ci cu apelativul - Coane Dinule, de parcă n-ar fi ştiut cum a închis ochii Conu' Dinu când nişte securişti de bine au devalizat banca în care-şi depusese gologanii de înmormântare bătrânii pensionari, îmbârligaţi că aia-i chiar banca lui Dumnezeu, după ce-au fost lăsaţi fără colivă şi lumânări. Ei bine, cum poţi să vii după câţiva ani şi să vorbeşti despre fibra morală a poporului român pe care o strică Pleşu şi Liiceanu?

- Aţi fost unul dintre cei mai zgomotoşi, în sensul bun al cuvântului, membri ai CNSAS. Aveţi impresia că activitatea acestui Consiliu, în acest sens, al etalării trecutului şi al introducerii trecutului în ecuaţia prezentului, această activitate a ajuns undeva?
- Cea mai importantă realizare a CNSAS-ului e faptul că, după ce l-am deconspirat pe Dan Voiculescu ca fost colaborator al Securităţii, parlamentul i-a oferit o savarină cu frişcă numindu-l preşedinte al unei comisii care îl anchetează pe Traian Băsescu. Asta a reuşit CNSAS-ul să facă şi cu asta ne mândrim. Dacă eram japonez, mă duceam în piaţa publică şi îmi tăiam venele, îmi făceam harakiri, dar sunt român şi mă sinucid treptat scriind într-un ziar zi de zi sau clămpănind la televizor, deşi trăiesc sentimentul acut că această sinucidere de cursă lungă e neproductivă.

- E productivă, dar într-un termen lung. Asta voiam să vă spun de la început, că renunţând la scris nu înseamnă că cvadraţii respectivi din ziar vor rămâne goi. Va scrie cineva acolo. Şi că lăsaţi un loc liber, asta nu trebuie făcut niciodată. Cred că unul dintre lucrurile foarte imorale care au influenţat imoralitatea despre care vorbiţi, retragerea unui anume tip de oameni, a oamenilor oneşti, a oamenilor care nu îşi găsesc locul în toată această anomalie este retragerea lor din spaţiul public, nu le urmaţi exemplul.
- Da, ştiu, şi eu sunt ros de această idee, că intelectualii şi preoţii ar trebui să aibă opţiuni şi să reacţioneze, să afurisească, dacă vreţi, păcatele clasei politice şi ale oamenilor importanţi din România. Eu, personal, nu am avut niciun chef să cânt în corul Madrigal al pipernicitei noastre societăţi civile, care poate să iasă în stradă şi de dragul unui ministru providenţial. Într-un fel e ridicol că aici a ajuns societatea civilă, sigur e caraghios, dar, pe de altă parte, nu poţi să îi iei nimănui dreptul de a fi ridicol. Privind ce se întâmplă în jur, societatea civilă ar fi trebuit de mult să iasă în stradă sau să găsească forme mult mai inteligente de a reacţiona. Scrisul rămâne una dintre armele posibile, numai că, dacă pe vremea comunismului tovarăşii se speriau de cuvinte, pe ăştia de azi îi doare în pipotă, ca să zic aşa, de scrisul nostru. Mai sunt unii politicieni cărora le e jenă de copii sau de neveste, dacă sunt tăvăliţi prin presă, dar în rest pot fura şi sfida liniştiţi populaţia. În mod normal, unui om politic din România ar trebui să-i fie ruşine să iasă pe stradă, ştiind că pensionarii stau la cozi, cocoţaţi pe baricadele farmaciilor, că la ţară primăriile sunt asaltate de muşteriii ajutorului social, că până şi la plătitul impozitelor capitalismul nostru mişcă din coadă. Or, noi, care-am trăit cu obsesia cozii, am nimerit la o altă coadă, de parcă-i un blestem al generaţiei noastre să îmbătrânească la cozi. Un vers al lui Arghezi suna cam aşa: ţara unde-i bun tutunul, avea proşti unul şi unul, cine-oleacă avea de cap, şi-l punea după dulap. E momentul ca minţile luminate ale României să încerce a-şi scoate capetele de după dulap, cât încă nu e prea târziu. Am stat oarecum în cumpănă, dacă să-mi pun sau nu pixul în rastel şi dacă nu cumva marea scârbă de care sunt cuprins e o formă subtilă de laşitate şi oboseală. Sper însă că micul cutremur pe care l-am provocat în ziarul Adevărul să adune în jurul său constructori mai destoinici decât mine şi că episodul cu Dinu Săraru să nu fie decât un simplu accident al memoriei noastre colective intrate în hibernare.

- De ce oare ziarul Adevărul vorbeşte despre dreptul lui Dinu Săraru la opinie, când în realitate e dreptul la insultă?
- Bine, graniţa dintre insultă şi opinie de mult a fost abolită. Noi vorbim despre spiritualizarea graniţelor dintre ţări, dar, din păcate, la ceea ce se-ntâmplă în România au dispărut graniţele dintre insultă şi bunul-simţ, dintre mahalagism şi cultură. E un amestec atât de mare şi o lipsă de reacţie înspăimântătoare. Ministrul culturii se ocupă de recuperarea viorii lui Voicu. Sunt lucruri mult mai dramatice de recuperat în ţara asta. Sunt de recuperat marii artişti care trăiesc în mizerie sau cercetători şi oameni de ştiinţă care abia supravieţuiesc din pensiile lor jalnice. Cunosc, întâmplător, câţiva specialişti în plante, care au studiat o viaţă-ntreagă muşeţelul sau cătina. Sunt savanţi în felul lor şi stau cu mâinile-ntinse la gura metroului. În România, preţurile cărţilor sunt atât de mari încât un fiu de lăcătuş mecanic, cum am fost eu, din România capitalistă de astăzi, nu-şi mai permite să intre într-o librărie decât ca în Muzeul Antipa şi să admire exponatele. Taică-meu, în 1960, a fost obligat de ticălosul Partid Comunist să-mi cumpere cărţi în valoare de 100 de lei. Eu m-am dus cu bonul acela la librărie şi-am înşfăcat 20 de cărţi din Biblioteca pentru toţi. Aşa le-a trebuit, dacă mi-au pus cărţile-n mână, şi-am învăţat fără să vreau meseria de om liber...

continuare în numărul de mâine