Dragostea care s-a sfârşit la Auschwitz

Veta Manole, acum în vârstă de 86 de ani, s-a îndrăgostit în timpul războiului de un aviator neamţ. Idila nu a scăpat-o de lagărul de exterminare, unde a ajuns în august 1944. Frau Veta, cum este cunoscută acum în Focşani, a născut o fată pe o scândură, fiind ajutată de colegele ei de baracă, deţinute de origine evreiască.

La sfârşitul lui 1943 şi începutul lui 1944, Veta Manole, pe atunci o tânără în vârstă de 20 de ani, era croitoreasă în atelierul unui evreu din oraş. Acolo a găsit-o Willy Derenbach, un aviator venit din Germania să lucreze la unitatea de la Boboc, judeţul Buzău. „Semăna bine de tot cu băiatu' ăsta care cântă la televizor, Costi Ioniţă", îşi aminteşte bătrâna, la mai bine de 60 de ani de când nu şi-a mai văzut iubitul.

Cei doi s-au îndrăgostit şi au trăit un vis până la 18 martie 1944. Atunci a fost arestată pentru prima dată pentru că lucra la un comerciant evreu. A scăpat ca prin minune, la intervenţia iubitului ei. Credea că necazurile au luat sfârşit, mai ales că în luna iulie a rămas însărcinată.

Fericirea a fost însă scurtă. „M-au arestat din nou la 19 august 1944 şi de data asta m-au trimis la Auschwitz, alături de evrei, maghiari şi ruşi. M-au despărţit de Willy, dar atunci nu credeam că este pentru totdeauna. Am sperat să mă salveze din nou", a povestit Veta.

„Am fost bănuită că ajut evreii"

Călătoria spre lagărul de la Aushwitz-Birkenau a fost un coşmar. „Drumul a fost cumplit. Eram 100 de oameni într-un vagon de vite, fără geamuri. În vagon era o amestecătură de oameni. Ce mai mulţi erau evrei, dar şi de alte origini. Eu am fost arestată doar pentru că bănuiau că i-am ajutat pe evrei sau pe spionii americani.

Erau vremuri tulburi. Te ridicau din orice, fără un motiv clar. În vagonul cu care am mers la Auschwitz aerul duhnea de la atâţia omeni, mai ales că ne făcem nevoile într-un cazan pe care îl goleam cam la două zile, când oprea trenul. Drumul a durat cam trei săptămâni, timp în care trenul a fost bombardat de câteva ori. Am scăpat ca printr-o minune cu viaţă. La noi în vagon au murit 20 de oameni pe drum. Unii dintre ei atinşi de schije, alţii de diferite boli. Şi înfometarea i-a omorât pe unii, cei mai bătrâni, pentru că primeam doar pâine mucegăită, tot aşa, din două în două zile", a povestit Frau Veta, aşa cum îi spun acum toţi cunoscuţii.

Veta Manole, la 20 de ani

Ajunsă în lagăr, a fost tunsă şi fotografiată în pielea goală, cu o tăbliţă la gât. După trei luni în care a îndurat foamea la Aushwitz, Veta Manole a fost transferată în lagărul Zwangsarbeitslager, din Heidenreichstein (Austria), la muncă forţată. Acolo a născut-o pe fiica ei, Rodica, la 14 martie 1945, aproape la un an de la prima ei arestare.

„Trei luni de zile, la Auschwitz, am mâncat coji de cartofi şi frunze de ţelină. Am cicatrice pe limbă şi acum. Am născut pe o scândură, ajutată de colegele prizoniere", a mai povestit Veta. După un an de zile de muncă forţată, la 2 mai 1945, Veta a fost eliberată. Nu a plecat în România, ci a încercat să-şi găsească iubitul. „Atunci când am ieşit din lagăr am fost la Viena să-l caut. Am mers pe stradă zile în şir, dar dacă nu am avut adresa nu am putut da de el. Am tot sperat să-l găsesc cumva", şi-a amintit bătrâna. Nu l-a găsit pe Willy, iar la 23 august 1945 s-a întors în România, acasă, la Focşani. S-a căsătorit cu un poliţist, iar mariajul lor a durat doar patru ani.

Securiştii au supus-o la noi chinuri

Chinurile nu s-au opit aici. Securiştii au bătut-o în repetate rânduri pentru că avea un copil de neamţ. „M-au bătut securiştii români. Îmi dădeau cu pumnii în cap. Numai «Veta nazista!» auzeam", a mai spus femeia.

Din cauza securiştilor români, tanti Veta a ţinut secretă naţionalitatea fiicei sale, Rodica. Dumitru Panaitache, soţul Rodicăi, povesteşte că „securiştii o pârau pe soacra mea la ruşi că are copil cu un neamţ.

Veneau ruşii la uşă să o caute. Din fericire, locul naşterii Rodicăi era Focşani în buletin, că altfel îi omorau copilul. Abia după Revoluţie şi-a schimbat soţia mea actele şi a trecut la locul naşterii Heidenreichstein - Austria. Şi eu am avut de suferit pentru că eram căsătorit cu ea. Urma să fiu promovat la serviciu şi mi-au zis să divorţez de Rodica, să stau în concubinaj pentru că auziseră că e fată de neamţ. Şi pentru că nu am vrut, am pierdut funcţia".

Willy Derenbach, în 1944

Rodica Panaitache speră că într-o zi va ajunge acolo unde s-a născut. „Până după Revoluţie mi se spunea «nemţoaica» numai în familie, ca să nu audă nimeni. Că veneau mereu la uşă la mama. Asta a fost soarta, să nu-l cunosc niciodată pe tatăl meu. A fost dat la dispăruţi. Dacă trăieşte, aş vrea să o contacteze pe mama pentru că ea l-a căutat zeci de ani", povesteşte femeia. Fiica Vetei a împlinit 65 de ani, are doi copii mari şi un soţ cu care este căsătorită de 40 de ani. Este pensionară, iar de-a lungul vieţii a lucrat la o fabrică de mobilă din Focşani, unde l-a cunoscut pe soţul ei, Dumitru.

Rodica a trimis mii de scrisori, dar nimeni n-a mai auzit, după război, de Willy Derenbach, fostul aviator din Luftwaffe. De frica securiştilor, tanti Veta a aruncat în foc aproape toate pozele cu iubitul ei neamţ. „Tare aş vrea să-l mai văd măcar o dată în viaţă. Dar nu cred că mai apuc", spune bătrâna de 86 de ani şi o podidesc lacrimile.