Interviu Adina Apostol, supravieţuitoare a tragediei de la Colectiv: „Nu s-a schimbat nimic. E frustrant că totul bate pasul pe loc“
0La doi ani de la tragedia Colectiv, care a ţintuit-o în comă într-un pat de spital timp de o lună, Adina Apostol spune că nu s-a schimbat nimic. „Batem pasul pe loc, însă viaţa merge mai departe”, spune tânăra într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”.
„Adevărul“: Cum au fost ultimii doi ani pentru tine?
Adina Apostol: A fost o perioadă grea, a trebuit să fac încontinuu operaţii şi tratamente specifice arsurilor, plus că am fost tot timpul între Bruxelles şi Bucureşti. Am fost transferată în comă din Bucureşti şi m-am trezit direct în Belgia, în spitalul din Bruxelles. Nu am putut face o comparaţie la momentul respectiv, doar că în decursul următoarelor săptămâni, după ce mi-am revenit din comă şi am primit un laptop să pot intra pe internet, mi-am dat seama ce se întâmplase în ţară şi câte probleme au fost cu infecţiile nosocomiale, dar şi câţi au murit din cauza lor. Şi atunci m-am simţit foarte norocoasă. Nu ştiu cum s-a întâmplat să mă număr printre cei transferaţi în data de 7 noiembrie.
Ce operaţii mai ai de făcut?
În prima parte a recuperării nu se pot face operaţii, în primul an cel puţin, deoarece pielea este activă, roşie şi inflamată. Cred că în primul an am făcut numai kinetoterapie, masaj, am reînvăţat să merg. A fost o perioadă extrem de dificilă. Au fost luni întregi în care nu puteam efectiv să mă mişc de durere şi nu puteam să dorm, apoi a urmat perioada în care am avut mâncărimile specifice marilor arşi. Încercam să fac o comparaţie şi nu ştiam dacă era mai bine să mă doară, să mă usture pielea sau să mă mănânce. Am avut mâncărimi pe toată suprafaţa corpului, pe spate, pe mâini, pe picioare. Apoi au urmat operaţiile, adică excizii de piele arsă de pe scalp, spaţii interdigitale pe care încă nu le-am terminat. Nu se pot face în fiecare lună, trebuie făcute pauze între operaţii. Au fost foarte multe anestezii locale, nici nu le mai ştiu numărul. După ce m-am trezit din comă, cred că o lună am făcut băi zilnice. Nu puteam să iau contact cu apa decât cu anestezii totale, cu măşti de gaz, ca să pot suporta durerea.
Ai beneficiat şi de un implant de păr.
Primul implant de păr l-am făcut pe 31 octombrie anul trecut şi recent am fost iar la doctor, mai am două locuri în care nu am păr şi vom face iar implant la mijlocul lunii noiembrie.
Cum ai reuşit să treci peste momentele acestea?
Cu ajutorul familiei, cu ajutorul prietenilor, cu ajutorul oamenilor din jur care mi-au fost alături. Bineînţeles că am avut parte şi de reacţii negative, dar au fost mai mulţi cei care mi-au fost alături şi a contrabalansat cumva. Cred că oricine ar fi în postura asta ar merge mai departe pentru că nu ai încotro, nu poţi să dai înapoi. Eu am fost şocată, atunci când m-am trezit, de cât au suferit părinţii mei, şi atunci am decis să lupt mai mult pentru ei şi pentru oamenii din jurul meu, nu pentru mine. Mama mea a renunţat la serviciu ca să mă ajute pe mine. Trebuia să fie cineva cu mine în permanenţă în Belgia şi a ales să facă asta. Nu mă puteam descurca singură, nu mă puteam îmbrăca, nu mă puteam încălţa, nu mă puteam spăla singură, nu puteam mânca singură. Din cauza durerii, nu puteam să fac absolut nimic singură la început.
Şi încă nu s-au găsit niciun fel de vinovaţi.
Cineva trebuie să plătească pentru ce s-a întâmplat acolo. Astfel de tragedii nu trebuie să se mai întâmple. Dacă lăsăm lucrurile aşa, se poate repeta. Oricum, nu văd să se fi schimbat mare lucru, nici în spitale, nici în justiţie, totul bate pasul pe loc sau poate chiar înapoi. E foarte frustrant şi de fiecare dată când avem un nou termen la judecătorie, mergem cu speranţă şi plecăm de acolo foarte dezamăgiţi pentru că, dintr-un motiv sau altul, nu se întâmplă nimic.
Ai reuşit să obţii o încadrare în grad de handicap?
Da, ca majoritatea dintre noi. Cu toţii suntem handicapaţi cu acte în regulă. Ce m-a şocat a fost modul în care s-a făcut consultaţia, la Spitalul Universitar din Capitală, unde am fost convocată de Comisia de Handicap. Consultaţia mea a avut loc pe holul spitalului, în condiţiile în care eu trebuia să mă dezbrac ca doctoriţa să îmi vadă cicatricile şi să mi le consulte. Deşi nu mai pot lua atât de multe bacterii pentru că nu mai am răni deschise, mi s-a părut halucinant să fii consultat pe holul spitalului la un an şi jumătate după Colectiv, printre muncitori, praf şi bormaşini.
În ce măsură ai reuşit să mergi la serviciu în perioada aceasta?
Nu am lucrat în perioada aceasta, am fost doar în vizită. Nu ştiu dacă m-aş putea întoarce. Mă bate gândul să fac acest lucru, dar ţinând cont de faptul că încă mai am operaţii de făcut, mă tem că mai tare aş încurca. Aş putea merge două-trei săptămâni, apoi aş pleca din nou o lună, poate chiar mai mult, în Belgia.
Te-ar putea interesa şi: