A murit unul dintre organizatorii ultimului mare miting anticomunist din România. A primit două condamnări şi a făcut ani grei de închisoare
0A murit Paul Lăzărescu, un apropiat al Seniorului Corneliu Coposu şi unul dintre organizatorii ultimului mare miting anticomunist din 8 noiembrie 1945.
Paul Lăzărescu a murit la 5 decembrie, zi în care au decedat şi alte remarcabile personalităţi, cum ar fi Regele Mihai I şi Constantin Ticu Dumitrescu.
S-a născut la 6 februarie 1926, la Herţa. Din timpul facultăţii, fiind student la Facultatea de Litere, a fost preşedintele organizaţiei T.U.N.Ţ. din facultate şi secretar general al T.U.N.Ţ. Bucureşti. El a fost unul dintre organizatorii ultimului mare miting anticomunist din 8 noiembrie 1945.
A fost arestat în 1947 şi condamnat la un an închisoare prin sentinţa 412/26 martie 1948 pentru ”publicaţie necenzurată”, trecând prin penitenciarele M.A.I., Văcăreşti, Uranus şi Aiud. Eliberat la expirarea pedepsei, a fost rearestat la 15 august 1949. A fost condamnat, prin sentinţa 979 din 19 octombrie 1950, în lotul T.U.N.Ţ. – din care mai făceau parte Ioan Bărbuş, Adrian Marino, Vasile Bourceanu, Victor Coconeti şi alţii -, la 7 ani închisoare. În fişa de încarcerare, la descrierea pe scurt a ”infracţiunii” se nota: ”a fost membru în organizaţia subversivă manistă”.
Într-un interviu acordat Georgetei Pop şi rămas în Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, el povestea: „Când am fost judecaţi, pot să spun că nici măcar avocat din oficiu n-am avut, o formalitate, fiindcă condamnările erau fixate încă înainte de anchetă.
(…) La Canal, deci, am lucrat la pământ… Am mai lucrat la încărcat şi descărcat piatră din vagoane. Adică desfăceau linii ferate şi atunci trebuiau descărcate vagoane de pietriş sau alteori încărcate. Munca era foarte extenuantă, mâncarea era foarte slabă, dar noi eram tineri… Multă lume s-a îmbolnăvit…
Nu prea îmi face plăcere să îmi aduc aminte de lucrurile astea … Cel puţin, în perioada anchetelor, la Jilava, la Canal, sunt lucruri despre care nici nu-ţi vine să povesteşti. De multe ori stau şi mă gândesc dacă într-adevăr aşa a fost. Dacă mie aproape nu-mi mai vine să cred ce bătăi puteau să fie la anchetă!… La Ministerul de Interne, am văzut oameni bătuţi, am stat cu ei în celulă. Îi aduceau în pătură, în nesimţire, şi-i aruncau jos, acolo, după care venea doctorul:” da’ ce-ai păţit?”…
(…) Ce m-a făcut să rezist a fost speranţă că lucrurile se vor schimba. Când eram închis, noi credeam că într-un an, maximum, scăpăm. Asta e!
Ce mi s-a părut cel mai greu… Umilinţa la care eram supuşi tot timpul… Umilinţa mi s-a părut mai greu de suportat decât violenţele. Umilinţele pe care le-am suferit atâţia ani de zile. Şi, din păcate, şi după eliberare am continuat să trăim în aceeaşi umilinţă.
Dacă a fost ceva pozitiv în această traumatică experienţă? Am cunoscut foarte mulţi oameni de o calitate deosebită de care m-am legat. Şi, mai ales, unitatea şi solidaritatea dintre noi.
Pot să vă spun că, în ciuda tuturor greutăţilor şi a umilinţelor la care am fost supuşi, n-am păstrat nici un fel de resentiment pentru cineva. În anii de detenţie am devenit foarte tolerant Şi dacă m-am întâlnit faţă în faţă cu cineva care mi-a făcut rău, n-am avut niciodată sentimentul răzbunării.“
După eliberare, a lucrat un timp ca muncitor necalificat. A fost apoi profesor suplinitor şi, din 1965, cercetător la Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectale / Institutul de Fonetică şi Dialectologie al Academiei Române. După 1989, a fost activ în cadrul PNŢCD şi ziarist la reînfiinţatul ziar al PNŢ, „Dreptatea“.
Pe aceeaşi temă:
INTERVIU Nicolae Raţiu: „Pentru Ion Raţiu, tatăl meu, Ion Iliescu a fost mereu Ceauşescu 2“