Epidemia tăcută care infectează tinerii. Cercetător UBB: „1 din 10 adolescenți tinde să aibă probleme cu jocurile pe internet”

Tulburarea de jocuri pe internet este o formă modernă de adicție comportamentală care afectează tot mai mulți adolescenți și tineri. La nivel global, dependența de tehnologie este a doua după cea de jocuri de noroc. Cercetătoarea UBB Iulia Coșa explică ce pot face părinții pentru a-și ajuta copiii.

Jocurile online au devenit, pentru mulți tineri, o parte esențială a vieții cotidiene, dar și o potențială capcană psihologică. Tulburarea jocurilor pe internet nu mai este doar o preocupare marginală, ci o problemă recunoscută de Organizația Mondială a Sănătății. Ea se manifestă prin pierderea controlului asupra timpului petrecut în fața ecranului și prin ignorarea consecințelor negative din viața reală. Construcția jocurilor, cu sistemele lor de recompense și interacțiune socială, amplifică riscul de dependență, mai ales în rândul adolescenților. În acest context, specialiștii atrag atenția că prevenția începe acasă, prin relații apropiate, implicare activă și reguli echilibrate în privința tehnologiei.

Iulia Coșa, psiholog și cadru didactic la Departamentul de Psihologie și Psihoterapie Clinică al Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, a explicat într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ ce este tulburarea de jocuri pe internet și când este cazul să tragem un semnal de alarmă. De asemenea, Coșa, psihoterapeut cognitiv comportamental, sub supervizare certificat de Asociația de Psihoterapii Cognitive și Comportamentale și de Colegiul Psihologilor din România, ne-a oferit o strategie prin care putem să gestionăm mai bine relația noastră cu tehnologia.

„Weekend Adevărul“: Ce este tulburarea jocurilor pe internet?

Iulia Coșa: Tulburarea jocurilor pe internet este un comportament compulsiv de a ne juca jocuri video, fie în format online, fie offline, care în general produce o serie de consecințe negative: nu mai reușim să facem ceea ce ne propunem să facem, apar anumite simptome de sevraj, adică dacă nu stau pe internet sau nu intru imediat să mă joc, apare o stare de neliniște pe care o trăiesc. Unul dintre simptome este inclusiv faptul că mă joc indiferent de consecințele negative care ar putea părea: că îmi distrug relația; dacă ne referim la studenți sau la adolescenți, am rezultate academice deficitare – practic, nu contează ce se întâmplă, eu trebuie să mă joc pe internet. Aici aș face o mică referire la faptul că tulburarea jocurilor pe internet este de fapt o tulburare care presupune o adicție comportamentală. Practic, dacă la o adicție de substanțe am nevoie de o substanță, în cazul adicțiilor comportamentale este o adicție față de o persoană, un obiect sau un comportament specific cum este jocul pe internet.

Vorbim despre adicție dacă perioada trece de un anumit număr de ore sau este diferit în funcție de stilul de viață a fiecăruia?

Dacă vorbim de un diagnostic, așa cum îl descrie Organizația Mondială a Sănătății sau Asociația Americană de Psihiatrie, condiția sau criteriul pe care îl pun în termen de timp este că toate aceste simptome care apar sunt pe un decurs de 12 luni. Dacă ne referim la ore și la partea de ce înseamnă prea mult în toată situația de jocuri pe internet sau tehnologie, cercetările ne arată că, în medie, tindem să stăm pe internet undeva la trei sau chiar patru ore pe zi. Ceea ce înseamnă uneori prea mult, alteori poate fi o situație normală prin prisma jobului care presupune că ești expus la partea aceasta de tehnologie. Dar, în medie, tindem să stăm undeva la patru ore din zi pe internet – fie că este vorba de jocuri, fie de social media. Și de aici putem avea variații în sus sau în jos, dar nu este neapărat un criteriu definitor.

Pe de altă parte, există o luptă continuă cu jocurile și rețelele sociale, în sensul că acestea sunt astfel gândite să te facă să stai acolo cât mai multe ore...

Bineînțeles. Dar ca să putem vorbi de un diagnostic sau de o tulburare, criteriul este ca timp de un an să apară, în mod repetat, conectarea aceasta la tehnologie, la internet, la joc.

Care sunt elementele din construcția jocurilor care ne dau dependență?

Unul dintre factorii principali este practic zona aceasta de mod în care este creat jocul. Pe lângă componenta de recompense pe care le primește jucătorul, în cazul jocurilor multiplayer, care se desfășoară în rețea, cu mai mulți jucători, avem și o componentă socială, de interacțiune, ceea ce determină foarte multe persoane să le practice. Este tipul de joc asociat cel mai puternic cu dependența de jocuri pe internet. Al doilea tip de joc pe care putem să-l vedem este genul shooterelor – când împușcăm adversarul – unde avem, din nou, o componentă destul de adictivă în modul cum este construit jocul. Apoi, avem și cazul jocurilor pe telefon. Majoritatea tinerilor, dar și mulți adulți, au măcar un joc instalat pe telefon, precum Candy Crush, prin care efectiv uită de ei. Aici există și o componentă de monetizare – dacă primim steluțe, dacă finalizăm anumite lucruri, obținem tot felul de recompense. Uneori aceste steluțele sunt duse în zona în care se poate cumpăra ceva, până în punctul în care uneori copiii ajung să ia cardul părintelui, dacă vorbim de adolescenți sau de tineri, și cumpără „vieți“ suplimentare ca să poate continua jocul. Deci, ca factori, vorbim despre construcția jocului și, ulterior, de anumite elemente individuale, ce merg în zona de structură de personalitate, componenta neuropsihologică care poate să aducă un plus în zona de dependență. De asemenea, există și factori de mediu care presupunem că au o contribuție relevantă, cum ar fi, în cazul adolescenților, mediul școlar un pic mai deficitar, mediul de prieteni un pic mai deficitar, mediul de acasă problematic – părinții nu le acordă atenție, așa că pare mai simplu să se închidă în cameră și să se joace.

„Unul din 10 adolescenți tinde să aibă probleme cu jocul pe internet“

Ați realizat și o cercetare pe această problemă. Ce grup-țintă ați avut și la ce concluzii ați ajuns?

Cercetarea pe care am realizat-o și în cadrul studiilor mele doctorale s-a orientat un pic mai mult pe partea de adolescenți. Am pornit în această zonă, adolescenți, adulți, tineri, pentru că vorbim despre 1 din 10 adolescenți, între 12 și 18 ani, care tinde să aibă probleme cu jocul pe internet, chiar dacă poate nu neapărat ajunge în zona de dependență.

Vorbim de România sau la nivel global?

La nivel global. Apoi, dacă ne uităm la părinți, 9 din 10 părinți își fac probleme cu privire la timpul dedicat de copiii lor jocurilor pe internet. Inclusiv la partea de acțiune, 4 din 10 părinți tind să și acționeze: monitorizează copilul, nu-l lasă să stea pe telefon toată ziua sau o altă acțiune. Și atunci, pornind de aici, ne-am întrebat „noi unde stăm? cum suntem în zona aceasta de interacțiune?“. Ca prevalență, ce auzim este mai mult din Asia, că acolo pare să fie tehnologia mai avansată și acolo pare să avem deja implementate diferite acțiuni, inclusiv la nivel politic, de a reduce partea aceasta de joc pe internet la adolescenți. La noi, din punct de vedere al prevalenței, este undeva la 1,3%. Nu ne spune neapărat atât de mult, pentru că nu avem atât de multe cercetări în această zonă. Așa că am vrut să analizăm ce pot face părinții și ce factori din zona relației cu părinți pot să reducă această dependență la adolescenții din România. Literatura e destul de vastă și, în funcție și de calitatea studiilor, am găsit sau nu factori care să fie relevanți.

Care este cea mai cercetată componentă?

Cea mai cercetată este relația dintre părinte-copil: există sau nu căldură parentală? Cum se afirmă toată partea aceasta de interacțiune? Însă există și alți factori care contribuie în a întreține dependența de tehnologie și de internet. Aici a fost zona pe care am încercat să o evaluăm în cadrul studiilor doctorale și de aici ne-am uitat ulterior și vrem să ne uităm în continuare la ce se întâmplă nu doar la nivelul adolescenților, cât și la nivelul adultului tânăr.

„Jocul în sine nu e rău. Problema apare când devine centrul existenței“

Ce pot face părinții pentru a evita să aibă un copil dependent de jocuri pe internet?

Din studiul nostru meta-analitic rezultă că cel mai important lucru pe care-l pot face părinții este de a întreține o relație cât mai activă cu copilul. Iar acest lucru se face în funcție de vârsta adolescentului – dacă vorbim de 12-13 ani, poate este nevoie de mai multă implicare, de mai multă monitorizare, dar nu foarte drastică. Pe măsură ce înaintează în vârstă, regulile de interacțiune cu tehnologia trebuie stabilite împreună.

Ce înseamnă asta?

Dacă un părinte este prea sever, adolescentul nu o să răspundă bine – în funcție de vârstă, avem nevoie să-l cooptăm să fie parte din decizie. Dacă părintele spune „astăzi toată ziua nu te mai las să te joci“, nu o să avem rezultate. E important să aducem argumente: vezi că te afectează la școală, nu te poți întâlni cu prietenii tăi și hai să stabilim de comun acord anumite reguli, un program, și să și implementăm regulile pe care le stabilim împreună, având consecințe specifice.

„Interdicția nu este recomandată“

Există o recomandare cu privire la numărul de ore?

Nu există în literatură încă studii care să spună „idealul este un X număr de ore“. E important ca acel număr de ore să nu interfereze cu alte activități, ca jocul sau social media să nu acapareze toată ziua. Studiile ne arată că timpul petrecut în fața device-urilor este direct proporțional cu o stare de rău, precum tristețe sau depresie, pentru că ajungem să nu avem comportamente în acord cu propriile valori. Așadar, este important să găsim un echilibru în această zonă.

Așadar, o interdicție totală ar fi greșită?

Există un cercetător care a propus ca tehnologia și interacțiunea cu tehnologia să fie interzise complet până copilul devine un adult tânăr care are dezvoltat prefrontalul cât mai bine și poate să stăpânească aceste zone.

Adică puțin peste 20 de ani?

Aproximativ, da. Literatura de specialitate ne spune că, de fapt, o astfel de regulă va crea probleme în adaptarea la mediul actual a adulților și tinerilor. Și, în același timp, interacțiunea din mediul școlar poate să creeze discrepanțe destul de mari între copilul care nu are acces deloc versus alți copii. Există și partea în care știm că tehnologia este un mecanism de a scăpa de ce se întâmplă în mediu și tinerii, și inclusiv noi, în loc să ne întrebăm ce se întâmplă cu noi, dacă sunt anumite probleme în relație, în mediu, tindem să intrăm mult mai ușor pe internet. Deci interdicția totală nu e recomandată.

Când ajută jocurile

De la ce vârstă ar fi sigur pentru un copil să aibă în posesie un smartphone?

Din nou nu avem un răspuns clar, ca orice domeniu în zona psihologiei rămâne un „da, dar...“. Studiile ne arată că sunt foarte multe beneficii asociate și utilizării tehnologiei, inclusiv a jocurilor și a interacțiunii cu telefonul inteligent, prin dezvoltarea diferitelor tipuri de abilități mentale de care avem nevoie. Nu există neapărat o limită clară în această zonă. Sigur că avem exemplul părinților care ies în oraș și pun telefonul în fața copilului pentru a avea liniște. De preferat e ca acest comportament să nu fie în mod repetat, în toate contextele. Se poate să avem nevoie uneori să apelăm la tehnologie ca să liniștim copilul, dar nu îl învățăm reglarea emoțională. Copilăria oricum s-a transformat și etapele de dezvoltare sunt adaptate contextului în care ne aflăm. Mi se pare important să ținem cont de echilibru și ce rol are, de fapt, telefonul dat copilului, cu ce scop îl ofer și ce vreau să obțin prin utilizarea lui.

Sunt și jocuri care ajută copiii să fie mai inteligenți, mai adaptați?

Jocul în sine nu e rău. Există jocurile terapeutice care folosesc gamificarea. Sunt jocuri care dezvoltă abilități. Problema este când acel joc acaparează tot și devine centrul atenției și centrul existenței mele.

Sunt anumite jocuri mai nocive, cum ar fi, de exemplu, cele care promovează un mediu foarte violent?

Sunt studii și în această zonă – de fapt, cercetarea a început cu efectul jocurilor mai violente. Cercetările ne-au oferit rezultate mixte. Există o serie de alți factori care pot contribui: de exemplu factori individuali, dacă coexistă o patologie, precum o tulburare depresivă, anxioasă etc., sau o structură de personalitate mai complicată, asociată cu un astfel de tip de joc. Dar nu este din cauza acestui joc. Deci e diferența între cauză și elementele pe care le adaug, aceasta creează contextul de a fi mai violent sau de a ajunge la dependență.

„Dependența de tehnologie, a doua după cea de jocuri de noroc“

„Weekend Adevărul“: Să vorbim acum despre prevenție. Pe lângă o relație mai apropiată, mai caldă cu părinții, timp dedicat acestora, ce mai putem face?

Să vedem unde se află adolescenții, dar și unde ne aflăm noi – dacă există anumite dificultăți cu care se confruntă adolescenții, pe care poate ca părinte nu le cunosc și care ar fi poate importante să le știu, să creăm un mediu sigur astfel încât să vină înspre noi, să nu meargă înspre joc.

Chestiunea asta poate să ascundă niște probleme prin care trec...

Exact. Atunci este bine să știm unde se află adolescentul. Partea de monitorizare am menționat-o deja, anumite limite pe care le putem impune în funcție de vârsta adolescentului. Atenție la critică, să fie una constructivă. Esențial este să încerc să am adolescentul partener în raport cu utilizarea jocului și a tehnologiei.

În mâinile cui se află responsabilitatea?

Elevii petrec la școală mai mult timp decât petrec acasă cu părinții, așa că școala poate să facă ceva pentru a diminua acest risc...

Da, și deja face. În anumite școli, inclusiv în Cluj-Napoca, există în clase un panou unde elevii își lasă telefoanele pe parcursul orelor. Contribuie la a putea avea orele într-un context care să ajute anumite politici, care să fie, de fapt, integrate în cadrul școlilor. În anumite țări, precum Australia, se condiționează accesul la social media de o anumită vârstă. Și Franța analizează oprirea utilizării social media pentru copii de până la o anumită vârstă. Dacă mergem la țările asiatice, acestea au politici în care limitează la un număr de ore accesul la joc pentru adolescenți și, de asemenea, pe lângă această limită de ore, în cadrul jocurilor există un fel de reminder conform căruia e timpul să te oprești din joc – și aici poate ne întrebăm ce pot face dezvoltatorii de jocuri în a reduce această dependență.

Am vorbit despre relația cu părinții, despre școală, mai sunt elemente care se pot adapta pentru a evita să ajungem la adicții?

Sigur că, dacă vorbim pe partea de intervenții, terapia cognitiv-comportamentală pare să fie în continuare standard și pare să ajute un copil adolescent, un adult, care are o astfel de dependență. De ce? Pentru că țintești exact tipul de gândire prin care este întreținuță această dependență.

Când ar trebui un părinte să ia în considerare să apeleze la ajutor specializat?

Dacă deja observăm că adolescentul sau copilul se izolează de comunitate, de grupul de prieteni; dacă e oprit internetul, are reacții poate mai violente, dacă începe să mintă, de exemplu că merge în cameră să învețe, dar de fapt se joacă; dacă începe să aibă rezultate slabe la școală. Dacă aceste simptome sunt observate pe parcursul de minimum un an, e important ca părintele să se adreseze unui specialist. De cele mai multe ori, această problemă este asociată și cu alte dificultăți care contribuie poate în a susține și dependența. Deci aș spune că dacă observăm aceste semne și sunt deja de un an, clar acolo vorbim despre intervenție terapeutică.

Provocarea de a fi prezenți, dincolo de tehnologie

Cum gestionează părinții din România aceste probleme, având în vedere că nu prea merg nici ei la psiholog când au dificultăți?

În general, acest tip de tulburare este una mai nouă, care nu este atât de adresată. Nu conștientizăm pericolul. Este o zonă în care, în primul rând, e important să conștientizăm că avem o problemă cu tehnologia. Și în această sferă, cred că psihoeducația părinților poate e un element important în a conștientiza ce înseamnă dependența de tehnologie, cum se manifestă, cum o pot vedea la adolescenți și care sunt resursele de acționat în această zonă. Încă suntem într-o zonă incipientă. În general, la nivel global, acest tip de tulburare e un pic mai nișată. E al doilea tip de tulburare comportamentală pe care noi o vedem ca fiind de sine stătătoare, după dependența de jocuri de noroc. E încă în fază incipientă și în creștere.

Pentru că vorbim despre zona de adicții, ce putem face și noi, adulții, pentru a nu ajunge să petrecem ore întregi pe rețelele sociale, pe internet, cu jocuri – când nu este în scop profesional?

Aici am un răspuns gestionat sau creat principal de un cercetător din Anglia, Griffith se numește, și el propune o cură de detox, care presupune 10 pași pe care să îi urmăm. Primul pas, sigur, e conștientizarea că am o problemă cu statul pe telefon. Uitați-vă la timpul petrecut pe telefon pentru a vedea cam cât din zi merge în această zonă. Apoi, am stabilit un obiectiv. Știm că nu mă pot rupe total de tehnologie – din cauza jobului, dacă mă gândesc la studenții noștri, primesc materiale în mediul online. Presupune să-mi caut un obiectiv. Dacă acum telefonul mi-arată că petrec în medie șase, șapte ore în fața ecranului, unde ar fi un ideal? Cât aș vrea să petrec? Odată ce am acest obiectiv stabilit, pasul doi: să-mi creez și să impun anumite limite în acest sens. Să îmi setez un timp în care vreau să stau, îmi creez un mediu care să-mi ajute – dacă sunt acasă și sunt în bucătărie, nu-mi iau telefonul după mine. Știu că am o zonă, cum ar fi dormitorul, care este liberă de tehnologie. Identific alte activități. În timpul acela în care aș sta pe telefon, ce pot face diferit. Curățăm telefonul sau tehnologia. Ce înseamnă asta? Cu toții avem o serie de aplicații și notificări constante. Am nevoie de toate aceste notificări? Fiecare notificare este o distragere de la centrul pe care noi vrem să ne concentrăm sau obiectivul pe care îl avem. Și atunci îmi reduc notificările, îmi creez perioade de timp în care nu am notificări. Utilizare conștientă și mindfull în zona în care sunt atent. Reconectarea cu cei din jur – cu partenerul/partenera, cu copiii, cu ceea ce este în jurul nostru, cu natura; trebuie să știu un pic și ordinea sau dezordinea din propriul interior, și asta înseamnă că mă mai întreb din când în când pe unde sunt și ce se întâmplă cu mine. Introduce aceste comportamente noi în viața de zi cu zi. Îmi atrag comunitatea de partea mea. Anunț că următoarea perioadă o să fie una în care nu voi folosi tehnologia, să nu mă conecteze. Cam asta ar fi strategia, pe scurt.

Spuneți-ne în câteva fraze cu ce ar trebui să rămânem după această discuție legată de această adicție de jocuri pe internet.

Esențialul cred că ar fi pentru părinți să creeze relații cu copiii, să aibă grijă unde sunt din punct de vedere emoțional, să construiască un mediu sigur de a afla ce se întâmplă cu ei și să fie informați în a putea avea relații cât mai sănătoase cu ei. Deci, tehnologia nu e rea, ci cum o utilizăm poate să fie uneori o provocare.