„Când îmi aduc aminte cât de mică erai, simt că am îmbătrânit”
0Aşa-mi spune bunicul meu de fiecare dată când mă vede. Rememorează amintirile cu mine, de când eram copil şi simte că au trecut anii. Şi eu îmi amintesc cu drag de întâmplările ce mă leagă de el.
Nu mă putea pedepsi niciodată atunci când eram obraznică, chiar îi plăcea să-mi ia o bomboană în plus, un balon sau o păpuşă drept răsplată. De fapt, făcea asta din prea multă iubire şi pentru că nu avea puterea să mă pedepsească, mă alinta.
El m-a învăţat să joc rummy şi tot el m-a învăţat să sar în pat, ca apoi să ţipe cu zâmbetul pe buze că-i stric patul şi că îl bat la rummy. Nu era vacanţă în care eu să nu fiu cu bunicul la ţară, unde îl ajutam să ude roşiile sau să culeagă via.
Într-o vară mi-a făcut un leagăn dintr-o bucată de lemn şi o sfoară pentru că eu visam să zbor. Am căzut de câteva ori, însă mereu a fost bunicul lângă mine să mă ridice, să-mi oblojească zgârieturile din genunchi şi să îmi aline durerea. Şi mereu, o luam de la capăt. Mereu îmi ţinea partea în faţa bunicii atunci când făceam câte o boacănă, iar eu făceam acelaşi lucru şi nu-i spuneam bunicii că el a bătut un pahar de vin în plus.
Acum îmi e dor de acei ani, la fel cum şi bunicului îi este dor. Chiar dacă bunicul şi-a schimbat partenerul de rummy, tot îmi spune că abia aşteaptă să-i trec pragul ca să mai profităm de timp împreună. Şi pentru toate acestea, îţi mulţumesc, bunicule!