Cum a schimbat Donald Trump regulile comunicării politice: trei lecţii pentru viitorii candidaţi
0Preşedintele american a impus un nou stil de a face campanie electorală, iar metodele sale au început să fie aplicate, mai mult sau mai puţin, atât în ţară cât şi în străinătate.
În Statele Unite, dezbaterea este intensă în jurul modului de exercitare a funcţiei de preşedinte de către Donald Trump, dar nimeni nu pune la îndoială în schimb faptul că, prin felul său exploziv de a fi, liderul de la Casa Albă a redefinit comunicarea politică. Fie că ne convine sau nu, alţi lideri politici şi viitori candidaţi la o funcţie supremă în stat vor trebui să studieze metodele sale, mai ales că i-au adus victoria în scrutinul din 8 noiembrie 2016, şi vor încerca să le reproducă, cel puţin parţial. În nici doi ani de mandat la preşedinţia SUA, Trump a impus deja trei reguli de comunicare care ar putea persista mult timp, scrie, potrivit slate.fr., Jeremy Shapiro, director de cercetare la Consiliul European pentru Relaţii Externe.
Interacţiune cu electoratul
Aspectul cel mai evident şi cel mai comentat al comunicării lui Trump este legat de utilizarea platformei de microblogging Twitter. Preşedintele american este foarte activ acolo, folosind fără niciun filtru acest instrument de exprimare în pofida avertismentelor de securitate primite de la consilierii săi politici.
Donald Trump nu este primul preşedinte american prezent pe Twitter. Înainte de el, l-a folosit Barack Obama. Cei doi au adoptat însă abordări total diferite. În timp ce Obama transmite mesaje oficiale, asemeni comunicatelor de presă, Trump publică informaţii care nu sunt disponibile în altă parte şi stârneşte de cele mai multe ori polemici. Indiferent că inventează minciuni, că distorsionează fapte sau că lansează atacuri verbale, el comunică direct cu electoratul, ceea ce arată că era preşedinţilor îngrădiţi în exprimare din cauza rigorilor funcţiei a apus.
Lupta cu inamicii invizibili din propriul aparat guvernamental
Aproape toţi candidaţii la recentele scrutine prezidenţiale din SUA s-au distanţat de establishment-ul de la Washington şi au criticat instituţiile federale. Chiar şi George W. Bush, fiu de fost preşedinte şi nepot de senator, şi-a arogat imaginea de om din afara sistemului. Şi a avut succes într-o anumită măsură. Prin prisma acestui aspect, atacurile lansate de către Donald Trump în timpul campaniei contra „mocirlei“ de la Washington nu au reprezentat ceva nou. Însă el este singurul care a continuat să atace statul american direct din Biroul Oval.
Spre deosebire de predesorii săi, Trump nu are scrupule când e vorba adminstraţia sa. El nu are nicio reţinere din a căuta duşmani în Departamentul Justiţiei, serviciile secrete sau Departamentul de Stat, instituţii guvernamentale responsabile în faţa lui. Denunţând sabotorii din interior, liderul de la Casa Albă capătă prin această strategie avantajul de a se plasa în postura de outsider, cu toate că este liderul celei mai puternice ţări din lume. Iar, după trei decenii de retorică republicană împotriva „statului profund“, americanii sunt mai înclinaţi acum decât în trecut să îi dea dreptate.
Dacă această strategie are succes în SUA, unde instituţiile guvernamentale sunt totuşi eficiente, atunci nu este exclus să se răspândească în alte părţi. Recep Tayyip Erdogan a adoptat-o deja în Turcia, extinzându-şi puterile pe fondul unei lupte cu susţinătorii „adversarului“ său Fethullah Gulen, în timp ce Xi Jinping îşi creşte popularitatea pe seama unei campanii de stârpire a corupţiei în partidul unic care conduce China. Ori mulţi comentatori sunt de părere că toţi duc lupte imaginare, dar menite păstrării puterii.
Una peste alta, nu se ştie dacă această tactică politică va fi eficientă pe termen lung. Însă, dacă nu se va întoarce împotriva lui Trump la următorul scrutin prezidenţial, când va candida pentru al doilea mandat la Casa Albă, atunci va mai dăinui, cu siguranţă, ceva vreme.
Negarea experţilor şi adevărului
Până la Trump, majoritatea candidaţilor la prezidenţiale au căutat să aibă alături de ei câţiva experţi care să le valideze programul şi acţiunile. În lipsa lor, riscau să nu fie luaţi în serios şi să nu poată convinge publicul.
În ceea ce-l priveşte pe multimiliardarul originar din New York, el nu a simţit nevoia de a coopta experţi pentru a-şi face auzite mesajele. De fapt, el a mizat pe exploatarea unei celebrităţi deja dobândite la televizor. Lipsindu-se de filtrul experţilor, şi-a permis să spună orice i-a trecut prin cap, inclusiv lucruri trăsnite. Dacă experţii l-ar fi constrâns, probabil nu ar fi scris cele peste 5.000 de mesaje cu conţinuturi false sau înşelătoare publicate pe Twitter în primele 601 zile de mandat, mai exact câte 8,3 pe zi, potrivit unui calcul al „The Washington Post“.
Trump este şi un exponent al „adevărurilor nepopulare“, adică acele afirmaţii pe care oficialii s-au ferit mereu să le spună, în special despre propria ţară. Acest tip de sinceritate critică la adresa unei Americi disfuncţionale i-a atras susţinerea unei mari părţi a electoratului care se declară sătulă de politicianul de carieră. Odată câştigată această încredere, ea a devenit oarbă pentru susţinătorii viitorului preşedinte şi deci o modalitate de a aduce o alternativă la adevăr. Impulsul său de a împărtăşi gânduri netrecute prin filtru l-au făcut un personaj popular în alegeri şi tot acesta este unul din neajunsurile ca preşedinte. Următorul pas a fost acela de a decredibiliza presa care putea să îl decredibilizeze. Tradiţional, în SUA, relaţia presă-administraţie este una benefică ambelor părţi: presa câştiga audienţa (şi implicit bani) prin diseminarea mesajelor administraţiei, iar administraţia îşi vede mesajul ajuns la cât mai mulţi oameni.
Dacă se poate spune că Trump are o problemă cu adevărul, nu se poate spune că are o problemă cu captarea atenţiei publicului. Iar această libertate de comunicare lucrează în acest sens. Până la urmă, minciunile pot face parte dintr-o strategie de comunicare de succes atât timp cât sunt spuse cu doza necesară de imaginaţie.