Victima, călăul şi istoricul

Am fost întrebat de mai multe ori în ultimele zile: de ce trebuie să comemorăm ziua de 28 iunie 1940? Nu contribuim astfel la agravarea relaţiilor interetnice şi aşa cam şubrede? Şi nu atentăm cumva la pacea civică, la fel de fragilă? Întrebarea este una legitimă, întrucât sunt sigur că mulţi şi-au pus-o.

La prima vedere, într-adevăr, de ce să răscolim un trecut tragic, de ce să nu ne angajăm să vorbim mai mult despre nivelul nostru de viaţă, despre corupţia judecătorilor şi politicienilor şi aşa mai departe, într-un cuvânt despre problemele din prezent? Un răspuns sumar ar fi că 28 iunie 1940 a însemnat o cotitură tragică în istoria Basarabiei, ce a afectat soarta a sute de mii de basarabeni care au fost fie executaţi, deportaţi sau înfometaţi în primul an de ocupaţie sovietică şi în primii ani de după 1944. Numai în 1940-1941 au suferit direct din cauza regimului sovietic comunist nu mai puţin de 86.000 de persoane, fiind vorba de oameni de diferite origini etnice, împuşcaţi fără niciun fel de judecată, pe motiv că au fost cetăţeni loiali ai României interbelice, deportaţi (deportările începând chiar din 28 iunie 1940 şi culminând cu operaţiunea în masă din 13 spre 14 iunie 1941), dar şi mobilizaţi forţat la munci industriale, miniere sau forestiere în Ucraina, Rusia şi Kazahstan.

O societate care s-ar preface că nimic nu s-a întâmplat în 1940 şi că n-a urmat nimic ar fi ca un individ care şi-a pierdut memoria şi, în lipsa acesteia, duce o viaţă de amnezic şi, în consecinţă, stă la masă şi îl proslăveşte întruna pe cel care îi spune că l-a salvat de la moarte şi căruia îi datorează existenţa. Cel care îi spune acest „adevăr" este atât de persuasiv, încât individul nostru îl crede pe cuvânt. În realitate, avem de-a face cu o relaţie între victimă şi călău, în care cel din urmă încearcă să-şi impună imaginea salvatorului în faţa celui dintâi (cu precizarea că linia de demarcaţie între victimă şi călău nu are neapărat o conotaţie etno-naţională). Să presupunem că a treia persoană, apropiată victimei, află într-o bună zi - sau ştie de multă vreme, dar nu a putut să o spună, fiind ameninţat de potentaţii vremii - ce s-a întâmplat cu aceasta ani în urmă (1940) şi observă relaţia ei, a victimei, cu torţionarul. Apare întrebarea: ce trebuie să facă a treia persoană - care întâmplător poate fi un istoric bine informat despre ceea ce s-a întâmplat? Să nu sufle un cuvânt ca să nu deranjeze liniştea omului nostru chinuit şi pedepsit şi aşa de trecut sau să spună ce are de spus? Admitem că alege prima variantă, atunci câtă demnitate îi mai poate rămâne omulului nostru care a trecut printr-o tragedie cu mai multe acte (unii au fost deportaţi de mai multe ori) şi care îi mulţumeşte în fiecare zi altui om care se erijează în salvator, dar care e, de fapt, călăul?

Există o umilinţă mai mare decât aceasta - să săruţi mâinile călăului zi de zi şi asta de bună voie şi nesilit de nimeni? Ce mai rămâne uman în al treilea personaj al poveştii noastre - istoricul - care ştie adevărul despre victimă şi călău, dar pune mai presus liniştea şi stabilitatea? Or, cine a spus că stabilitatea şi liniştea unui individ sau a unei societăţi sunt valori în sine, absolute? În momentul în care acestea două din urmă valori atentează la cea care se numeşte demnitate umană elementară, trebuie să renunţăm o vreme la stabilitate, până nu triumfă dreptatea. Numai aşa putem redeveni noi înşine, ne putem recăpăta identitatea deplină, nu numai cea care ne-a fost permisă şi inculcată de călău.