Sentimentul moldovenesc al partidului

Cândva, în copilăria mea sovietică, interpretam, cu multă emoţie vibrând sub steluţa mea de „octombrel" de la piept, şlagărul folcloric de atunci „Sunt o fată, sunt o fată frumuşică...".

În spate, un baianist îmi ţinea cu gravitate hangul, mândru că a găsit în mahalaua mea un Robertino Loreti în ascensiune.

Fanii ad hoc din sala arhiplină a casei de cultură aveau să-mi bată din palme asudate cu frenezie. Bineînţeles că aveam înţelegerea profundă a faptului că nu eram chiar fată, deşi-mi plăcea să cred că frumuşică tot eram oleacă.

Dar de atunci am înţeles că, deseori, poţi să te dai drept cineva şi să fii luat ca atare... Dar nu pentru mult timp, pentru că, altminteri, poţi deveni ridicol.

Pe parcursul a mai multe decenii după aventura mea cu baianul am ajuns deseori în situaţia de-a urmări, dintr-un fel de sală a cetăţenilor, alegătorilor, cum diverşi actori virili mă convingeau de pe scena politicului că sunt fete şi-încă straşnic de frumuşele... Show-ul pătrundea la suflet şi, deseori, am aplaudat colectiv.

Pe măsură ce prindeam la minte, însă, am ajuns cu tristeţe să înţeleg mai multe. Şi tot mai des mi se rupeau rărunchii de milă faţă de politicieni la gândul că iluzia propagandistă se va spulbera cu tot cu baianiştii din spate şi se va reveni la starea firească trăită de toată lumea - de dezamăgire.

Zilele trecute am avut, parcă, un deja vu în acest sens. Scenă politică, interpreţi, iar în sală - fani şi fruntaşi de partid. În faţa unor microfoane TV, surprinşi, unii dintre ei habar nu au cine-s interpreţii de pe scenă sau câtă greutate are taraful din care fac parte în peisajul politico-folcloric al epocii. Ce conta era că personajele din prim plan sunt frumuşele, iar taraful e bun.

Dar ajunge cu personajele, fetele şi tarafurile... La urma urmei, care partid nu are acum metehne, de vreme ce preferă să se consolideze nu pe temelie de valori, preocupări pentru binele societăţii şi competenţă, ci pe fanatisme partizane şi interese clientelare? A trecut cumva alegătorul prin suficientă reformă în moravuri, educaţie politică etc. ca să poată alege competent şi n-am văzut noi?

Ce contează cu adevărat este că moralul cetăţenilor a fost până acum deteriorat ca niciodată în condiţii pe care ei le cred de democraţie. Că lipsa de încredere a devenit generalizată. Şi ce e mai grav e că nimeni, de la înălţimea demnitarului sau a baianistului din spatele său, nu mai pare preocupat de faptul că sunt discreditate valorile democratice, că vina se pune în cârca regimului democratic, în loc să se atribuie pseudo-parlamentarismului şi pseudo-democraţiei.

Sunt oare vinovate de dezastrul de afară şi din sufletele cetăţenilor instituţiile democratice? Sau personajele care le forţează să funcţioneze într-un mod dorit de ele? Partidele în general, ca idee, sunt o catastrofă sau numai forma moldovenească pe care o iau?

Este de-a dreptul uimitor cum, în loc să ofere răspunsurile necesare în acest sens, în loc să convingă pe cei care cochetează cu opţiunile reînnoite şi tot mai gustate pentru o ordine dictatorială că se înşeală, politicienii clientelari, încă la putere, nu fac altceva decât să pişte boul de corn.

După principiul: după noi măcar şi potopul. Iar până va veni acest potop, măcar să mai terfelim oleacă tot ce ţine de democraţie. Inclusiv speranţa. Mai ales că asta moare ultima şi oferă mai mult timp pentru asemenea îndeletniciri.

Citește cele mai importante știri din Republica Moldova pe Adevarul.md