Poduri peste Prut, versiunea 2013: cum exportă România europenizarea la Est

România şi Republica Moldova vor da startul celui mai important proiect bilateral din ultimii 20 de ani – lucrările la gazoductul Iaşi-Ungheni –, însă istoria recentă a sprijinului românesc înseamnă multe alte proiecte, puţin cunoscute publicului larg, dar care aduc schimbări radicale şi de lungă durată în ţara vecină.

Semnalele politice ale Bucureştiului sînt importante pentru Chişinău, în vremuri de criză politică (precum cea din primăvara lui 2013) sau de riposte ruseşti, dar sprijinul concret acordat de societatea civilă, de instituţii publice româneşti pentru reformarea celor similare din Republica Moldova, în logica europeană, sînt chiar mai importante. Experienţa recentă a aderării României la Uniunea Europeană este un avantaj în plus, astfel că Republica Moldova, fără a fi favorita pronosticurilor geopolitice, are un avantaj (şi un avans) în cursa pentru Europa faţă de statele din Parteneriatul Estic.

20 de ani de sprijin românesc... şi o restanţă

Potrivit estimărilor oficiale, România a alocat peste 90 de milioane de euro, începînd din 1993 pînă în 2012, ca volum de asistenţă destinat Republicii Moldova, cu un ritm de creştere accelerat după 2009. 

Deschiderea politică de la Chişinău a provocat o efervescenţă a întîlnirilor, a proiectelor, a conferinţelor între oameni şi organizaţii din cele două ţări – cele mai multe fără o organizare şi planificare, şi poate că e mai bine aşa: noi, românii, nu stăm bine cu planificarea, dar spontaneitatea şi însufleţirea ne ies. Pe lîngă deschiderea din 2009, a fost momentul important al aderării României la UE, în 2007. Asta a schimbat dinamica relaţiilor de peste Prut – nu mai e o chestiune moldo-română, ci una moldo-româno-europeană. 

Ca stat membru al UE, România are şi obligaţia de a dona bani pentru dezvoltare (să-i spunem cu acronimul specializat englezesc: ODA – Official Development Assistance). Fiecare stat membru donează la bugetul comun al UE anumite sume, dar păstrează o parte la nivel naţional şi le alocă anumitor ţări alese de guvernul naţional, în domenii preferate tot de guvernul naţional. Nici o surpriză că România a ales, ca stat prioritar al fondurilor ODA, tocmai Republica Moldova. 

Există în implementare, în acest moment, proiecte pentru Moldova, a căror valoare este de 2,7 milioane de euro, care se desfăşoară prin mecanismul ODA, administrat de Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti. Sînt proiecte diverse, selectate de MAE în urma propunerilor făcute de instituţii şi ONG-uri din România, în parteneriat cu cele din Moldova. De pildă, Jandarmeria din România antrenează jandarmi din Moldova. România a finanţat un laborator de analiză a solului şi plantelor (important pentru ca Moldova să poată exporta produse agricole în UE). România, împreună cu Germania de au finanţat introducerea canalizării într-o comună de lîngă Cahul. 

Tot la Cahul, România a finanţat reabilitarea unui centru regional de transfuzie a sîngelui. Pe lîngă fondurile ODA ale României, mai există proiectul trilateral România – Ucraina – Republica Moldova. Acesta este un model de proiect dezvoltat de UE, care încurajează cooperarea dintre statele membre şi ţările vecine Uniunii. Practic, a fost creat un fond de peste 127 de milioane de euro, la care pot aplica, în parteneriate, ONG-uri şi autorităţi din cele trei state. România a gestionat aceşti bani. Proiectele au înregistrat unele întîrzieri, dar foarte multe sînt acum în faza de implementare. În Moldova, se vor finanţa, de pildă, operaţiuni ale SMURD – practic, vom exporta în Moldova acest brand şi model de mare succes (cu doctorul Raed Arafat ne-am întîlnit frecvent şi la Chişinău – medicul arab emigrat în România lucrează pentru o imagine bună a ţării şi dincolo de Prut). Alte proiecte majore din programul trilateral presupun laboratoare mobile şi modernizarea punctelor de frontieră.

Avem, însă, o restanţă majoră: cele 100 de milioane de euro promise de preşedintele Traian Băsescu, Republicii Moldova. Proiectul a fost prost gestionat de către Ministerul Dezvoltării de la Bucureşti şi prost gîndit de decidenţii politici. O mică parte din acei bani vor fi folosiţi pentru gazoductul Iaşi – Ungheni. Altfel, proiectul celor 100 de milioane s-a pierdut undeva între ministerele de linie ale Bucureştiului, ai cărei responsabili fie că n-au ştiut de ce e important, fie l-au îngropat în birocraţii.

Sprijin pentru reformele  cerute de Bruxelles

În 2012-2013, Centrul Român de Politici Europene a monitorizat toate aceste eforturi, în cadrul proiectului „Contribuţii la Parteneriatul pentru Dezvoltare România – Republica Moldova“. Proiectul a fost finanţat 50/50 de Agenţia Americană pentru Dezvoltare (USAID) şi de către fondurile ODA ale MAE. L-am implementat împreună cu partenerii noştri de la Asociaţia de Politică Externă de la Chişinău. Pe lîngă monitorizarea proiectelor deja amintite, am încercat să stimulăm noi legături instituţionale, urmărind două condiţii: a) să fie o prioritate pentru Moldova în negocierile sale cu UE şi b) România să aibă o experienţă relevantă cu care poate ajuta Moldova. Aşa am ajuns la trei domenii: politici anticorupţie, politici antidiscriminare şi politici privind concurenţa. Corupţia şi discriminarea sînt ultimele restanţe ale Chişinăului pentru ridicarea vizelor UE. Şi, coincidenţă sau nu, aici România are instituţii relevante, cu rezultate, create tot cu ajutorul şi la presiunea UE.

Un exemplu:  integritate de la ANI

Nici nu fusese numită bine Comisia Naţională pentru Integritate la Chişinău, că am şi organizat o vizită de lucru la Agenţia Naţională de Integritate (ANI) de la Bucureşti. CNI era la început, abia avea o lege de funcţionare, iar ANI era deja trecută de pubertate – legile ei fuseseră de două ori trimise la Curtea Constituţională, politicieni de la toate partidele se întreceau în a-i tăia din atribuţii şi a nu-i da fie buget, fie independenţă în decizii, pînă cînd UE a tranşat atacurile: ANI trebuie să fie independentă, să verifice averea oricui şi să-l scoată afară din politică.

Preşedintele ANI, Horia Georgescu, le spunea colegilor din Republica Moldova „aflaţi la început de suferinţă“: nimeni, nici un politician nu va iubi această instituţie care îi caută în conturi şi care îi poate confisca averea. Construcţia CNI trebuie aşadar înţeleasă şi asumată curajos de către cei care vor avea atribuţii în funcţionarea şi dezvoltarea capacităţii ei operaţionale. La şase luni după această vizită, CNI Republica Moldova avea planuri concrete legate de ajustările legislative necesare, de nevoile de informare şi formare, dar mai ales de cele logistice. CRPE a efectuat, apoi, un studiu de nevoi la CNI şi, în prezent, consultă donatorii din Moldova (americani, suedezi, UE, dar şi MAE român) pentru a ajuta organizarea acestei instituţii care – ştim din România – e importantă pentru ca politicienii să fie limitaţi în abuzul banilor publici.

Lecţiile vizitei de lucru au fost sintetizate în raportul – „Integritatea – Construcţia unei instituţii şi tratamentul anticorupţie“. Deci, cine are de gînd să organizeze o asemenea instituţie să ne dea un telefon, avem multe sfaturi utile, aproape gratis.

Antidiscriminare – condiţie pentru ridicarea vizelor

În urmă cu două luni, am organizat o vizită similară de lucru, la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Miza reformării politicilor publice pe partea de discriminare este uriaşă, în special pentru cetăţenii Republicii Moldova. Fără un cadru legislativ european pentru politici antidiscriminare, Chişinăul nu poate îndeplini criteriile-cheie pentru planul privind liberalizarea regimului de vize. State din UE, ca Olanda, erau foarte categorice în această privinţă. 

După mult scandal public, parlamentul moldovean a trecut o lege şi urma să fie creată o instituţie specială. Evident, modelul românesc putea să ajute. Din nou, nici nu au fost numiţi bine membrii Consiliului pentru Prevenirea şi Eliminarea Discriminării şi Asigurarea Egalităţii de Şanse la Chişinău, că am organizat o vizită de lucru la CNCD (unde am găsit o echipă de conducere de toată isprava). 

Oamenii de la Chişinău nu aveau încă sediu şi nici angajaţi, dar discutau deja cazuistică şi precedente la Bucureşti. Lina Grîu, de la Asociaţia de Politică Externă, descrie în detaliu, în raportul „Un parteneriat pentru nediscriminare“, progresele lente pe care Chişinăul le-a făcut în acest domeniu. La nivelul comunităţilor locale din Republica Moldova, „nu există o înţelegere clară a amplorii fenomenului discriminării şi nici a mecanismelor de protecţie împotriva abuzurilor din acest domeniu. E suficient de menţionat faptul că în instanţele de judecată nu există plîngeri pe acest criteriu al discriminării. Chiar şi în situaţii flagrante, cum ar fi concedierea unor femei însărcinate, reclamanţii invocă exclusiv încălcări ale Codului Muncii“ – menţionează raportul citat. România va continua însă să sprijine dezvoltarea acestei instituţii, prin parteneriate ale CNCD şi alte proiecte care vor fi derulate la Chişinău, din toamna acestui an.

În ce priveşte Consiliul Concurenţei – acum există două instituţii cu acest nume. Cea din România a fost implicată într-un proiect de înfrăţire instituţională cu Agenţia pentru Concurenţă din Moldova. Au fost adoptate, cu sprijin românesc, noi legi privind concurenţa şi ajutorul de stat, importante în negocierile cu UE. Cum legile se schimbau, instituţia de la Chişinău şi-a schimbat şi numele, şi acum se cheamă exact la fel: Consiliul Concurenţei.

În ce ne priveşte: proiectul nostru de stimulare a cooperării dintre instituţii se termină. Dar mai avem alte idei, alte planuri. Şi alte înfrăţiri de iniţiat peste Prut.

Articol semnat de Bianca Toma şi de Cristian Ghinea