INTERVIU cu Dan Puric, actor, regizor şi eseist: „Basarabenii au un soi de cinste ce-mi aduce aminte de copilărie“

Prezent la Chişinău împreună cu spectacolul său de pantomimă „Suflet românesc“, regizorul Dan Puric ne-a vorbit despre valorile neştirbite ale basarabenilor şi despre unirea culturală a românilor de pe ambele maluri ale Prutului

„Adevărul“: Pe lângă povestea personajului pe care l-aţi interpretat în „Suflet românesc“, ce mesaj adresaţi cu acest spectacol publicului din Republica Moldova?

Dan Puric: Având acea poveste ca pretext, în care te recunoşti ca tipar sufletesc, trebuie să te recunoşti nu ca soluţie a unei istorii meschine şi tiranice, dar ca mântuire. Când spui mântuire, este un fel de restaurare a ta. Şi spectacolul are, în final, acest lucru. Nici ghetoul comunist, nici plantaţiile de bumbac occidentale, unde toată forţa de muncă românească e dusă şi exploatată, nu sunt nişte soluţii. Este forţa proprie, credinţa care te ridică de la pământ. Nu te ridică asemenea unui accidentat, ci te ridică drept un om care pleacă împreună cu trecutul, aleargă prin istorie şi prin jertfă se mântuieşte. Dacă Basarabia a rezistat până acum, n-a rezistat datorită adaptărilor nelimitate la ciubota care i s-a pus în spate. Ci prin forma ei de dăinuire, aproape de tip castic. Adică limba, credinţa, felul de a fi, felul de-a gândi, mentalitatea, tradiţia. A lăsat tăvălugul să meargă şi şi-a văzut de natura ei. Noi trebuie să ne vedem de credinţa noastră. Restul sunt zgomote ale istoriei. Nu pot vorbi cu detaşare, fiindcă atunci când spun despre suferinţă, parcă văd sutele alea de vagoane cu deportaţi. Văd acea presiune invizibilă, dar zilnică, fiindcă vin din altă zonă, unde presiunea era autohton-comunistă, parcă mai sinistră. 

Cu ce-a venit în plus conferinţa de vineri faţă de spectacolul „Suflet românesc“?

Nu a venit cu ceva în plus, ci în continuare. Dacă spectacolul a vorbit despre aventura românului în lume, dar şi despre posibilitatea de automântuire, conferinţa de vineri seara a subliniat liniile de forţă ale acestei brazde de pământ numită Basarabia. E un paradox modul cum a rezistat şi e o inversare de capital de putere, în sensul că Basarabia trebuie să se unească cu România. Dar România se va face bine prin Basarabia, în sensul de credinţă şi de românism. În România nu mai există decât nuclee de popor. Restul este o populaţie bezmetică. Şi răul pe care comuniştii şi românii sovietizaţi l-au făcut basarabenilor pare a fi mai mic decât răul pe care ni l-au făcut nouă românii occidentalizaţi în sensul de secularizare, de idee globalizantă. Cu Basarabia, venind de sub această presiune sovietică, s-a întâmplat un lucru care a mai avut loc doar în primii ani ai creştinismului: cu cât persecuţia era mai puternică, cu atât credinţa a crescut.

Aici este o celulă morală impenetrabilă a ţăranului basarabean. Te duci prin satele basarabene şi-i vezi că sunt foarte săraci, dar sunt foarte curaţi în interior. Dostoievski făcea deosebirea între mizerabilitate şi sărăcie. Sărăcia nu înseamnă mizerabilitate. Sărăcia te apropie de Dumnezeu. Nu criza politică este importantă, ci criza duhovnicească a poporului român.

În ce constă sufletul basarabean?

Basarabenii au un plus de credinţă, cred în valori precum Eminescu sau Ştefan cel Mare, pe care nu le mai găseşti la cei de dincolo şi au un soi de cinste sufletească ce-mi aduce aminte de copilărie.

Aţi spus mai devreme că Basarabia trebuie să se unească cu România.

Într-un fel, deja suntem uniţi, prin limba română, prin credinţă, chiar şi prin sutele de moldoveni care şi-au redobândit cetăţenia română. Nu vi se pare tardiv să mai vorbim despre unire la nivel de state?
Prin 1991 am regretat că am pierdut momentul politic, dar a fost mai bine, fiindcă s-ar fi unit comuniştii noştri cu comuniştii voştri. Sigur, a luat multă vreme să ajungem aici şi va mai lua încă mult timp. Trecând pe la Vilnius, este ca şi când mă îndrăgostesc de o tânără basarabeancă şi vreau să mă căsătoresc cu ea, dar îmi spune: „Mai aşteaptă, că trebuie să stai patru ani cu mama soacră“. Din punct de vedere politic, o iau şi p-aia. Pentru că este o manevră politică a cancelariilor europene ca să facă din Basarabia un fel de fortăreaţă de graniţă împotriva puhoiului.

E o manevră benefică Republicii Moldova.

În 1918, când a fost Marea Unire, noi într-o fracţiune de secundă ne-am unit şi cu Ardealul, şi cu Basarabia. După sute de ani de ciubotă austro-ungară şi, de partea celalată, rusă, trebuia să ieşim nişte sclavi: fără libertate, fără demnitate, fără autodeterminare. Nici nu s-a pus problema de asta: ne-am unit. Aşa este şi acum. Într-un fel, ceea ce se întâmplă acum cu Basarabia este mult mai organic, aşa cum ai spus. În clipa în care va fi o unire oficială, va avea loc ciocnirea a două mentalităţi.

Nu cumva această unire, pe care o invocaţi, va duce la diluarea nefericită într-o Românie mai mare a acestui nucleu de credinţă şi de fineţe interioară pe care basarabenii îl au acum?

Ba da. E ca şi când un nucleu de românism din România s-ar dilua în cooperativa agricolă europeană. Cei care mai păstrează această nucă de credinţă sunt generaţia de mijloc şi generaţia în vârstă. Generaţia tânără de pe ambele maluri ale Prutului este indiferentă. Chiar şi copilul meu, de 22 de ani, îmi spune s-o mai termin cu aceste abstractizări şi că-l interesează doar să-i fie bine. Această generaţie de tineri va evolua într-una capabilă doar să consume fără discernământ, cu alte valori şi cu alergii faţă de trecut. Se doreşte un român minor. O generaţie de votangii. Lor să le fie bine. Ei sunt viitorii cetăţeni ai unei regiuni, nu ai unei ţări. Peste nişte ani, vor ajunge în criza sufletească occidentală. În ce parte a ajuns Occidentul din punct de vedere sufletesc? Nicăieri. Un basarabean căruia i s-a luat pământul, care a rămas fără văcuţa lui, crezi că poate judeca precum

Jean-Paul Sartre, care îşi făcea cafeluţa pe malul Senei şi zicea că comunismul este noua religie a lumii? El este cu mult peste Jean-Paul Sartre, fiindcă e în zona mărturisirii sufleteşti.

Cum se vede Chişinăul prin ochii lui Dan Puric?

Văd case ale negustorilor, ale ţăranilor, ale burghezilor din perioada interbelică. Astea, dacă sunt restaurate, devin o bijuterie europeană. Niciun oraş nu-i precum Chişinăul, din acest punct de vedere. Am remarcat verdeaţa de-aici. În schimb, lumea are o duioasă tristeţe. N-are o tristeţe de tip apatie, ca-n Bucureşti, unde nu mai crede nimeni în nimic. Aici sunt oameni mai puternici. Paradoxal, duioşia este o formă de forţă sufletească.

Cum comentaţi alipirea Crimeii de către Rusia şi provocările din stânga Nistrului?

Chestia din Ucraina e trasă de păr. Aia a fost o acţiune a băieţilor de dincolo şi li s-a răspuns cu o reacţie de autoapărare. Nu te bagi peste urs, îl laşi în pace. Ruşii, în calitate de sovietici, ne-au luat Basarabia. Noi, în calitate de creştini, nu ne bucurăm de ceea ce i se întâmplă Rusiei acum. Nu mai intră nimeni pe teritoriul Basarabiei. S-a dus duhul ăla cu Stalin şi Brejnev. E vechi. Nu mai ţine. Suntem într-o altă perioadă. Imunitatea acestui popor e dată numai de credinţă, mult mai mare decât contextul istoric.