EDITORIAL Vremea trece, pietrele rămân

Tot mai puţini şi mai trişti, cei care au supravieţuit calvarului deportărilor staliniste se adună an de an, pe 13 iunie, la aceeaşi stană rece din faţa gării. O acoperă cu flori, amintiri şi lacrimi.

Îşi plâng în tihnă durerea ce le frige sufletele la fel de sfâşietor şi după şapte decenii de la acea noapte de groază când au fost ridicaţi, încărcaţi în vagoane de vite şi duşi în siberii. Ritualul se repetă pe 6 iulie, când sunt comemorate victimele celui de-al doilea val de deportări, din 1949.

De trei ani, la piatra comemorativă care aşa şi n-a devenit monument, vin şi mai-marii ţării. Cei democraţi şi liberali. Cu aceleaşi discursuri şi promisiuni electoral-sentimentale: „vom înălţa...", „nu vom uita...", „e de datoria noastră să vă susţinem...", „guvernul / primăria / parlamentul / partidul va face tot posibilul..." ş.a.m.d. Oamenii cu durerea întipărită pe chipuri şi cu panglici tricolore prinse în piept îi ascultă cuminţi şi speră că, poate, la anul...

De doi ani, aceeaşi mână de oameni se adună ciorchine şi la o altă piatră, la fel de jalnică şi de rece. Pe 28 iunie. La „piatra lui Ghimpu" din faţa Guvernului. În peste 20 de ani de când ne credem liberi şi independenţi cam atât ne-a dus capul să facem pentru a cinsti memoria a sute de mii de suflete chinuite de regimul comunist. Să instalăm doi bolovani.

Nu ne-a ajuns însă minte şi curaj să scăpăm de alte pietre, multe şi hâde, care ne sluţesc ţara şi, ca un balast, ne trag la fund, în mocirla trecutului sovietic, de care nu mai putem scăpa. În 2012, zeci de „soldaţi-eliberatori", lenini, tancuri şi alte monstruozităţi de beton şi metal rămân neclintite pe postamente, spre fericirea sutelor de dodoni, şelini, voronini şi alţi rătăciţi ai neamului care se închină la ele cu pietate partinică.

Am aşteptat că actualii guvernanţi vor lua o decizie tranşantă şi ne vor scăpa, încetul cu încetul, de urâciunile sovietice. Or, integrarea europeană din titulatura coaliţiei de la putere nu se prea pupă cu etalarea simbolurilor unui regim ce n-avea nimic în comun cu valorile UE şi care ne-a provocat atâtea răni. În trei ani, nu s-a întâmplat însă nimic. Unii din AIE s-au mulţumit să blesteme gălăgios trecutul sovietic. Alţii se acoperă cu argumentul că problemele social-economice sunt mai importante acum. Iar ceilalţi, sub pretextul că trebuie să oprim războaiele din societate, încuviinţează tacit păstrarea acestor „moaşte-monumente".

Da, e un „subiect sensibil", cum le convine multora să zică. La fel ca şi denumirea istoriei sau a limbii de stat. Ca şi „victoria" de la 9 mai 1945, care a însemnat, de fapt, statornicirea dictaturii comuniste în Basarabia. Ca şi 22 iunie 1941 - „începutul Marelui Război pentru Apărarea Patriei" pentru unii şi revenirea la sânul ţării-mame România pentru alţii.

Dar, oricât de sensibile, aceste subiecte nu pot fi ocolite la nesfârşit. Odată şi odată trebuie să ne scuturăm toate pietrele de pe inimă.

Citește cele mai importante știri din Republica Moldova pe Adevarul.md