EDITORIAL „Sindromul Jelezneak“

„Santinelele au obosit! Părăsiţi România!". Doar asta, pare, că a mai lipsit - ca matrozul Jelezneak din zorii bolşevismului rusesc să reînvie din morţi şi, aciuat în sala camerelor unite la Bucureşti, să-şi rostească proverbiala frază.

Ce altceva să-ţi treacă prin cap faţă-n faţă cu... graba bolşevică şi lipsa de inhibiţii, frivolităţile democratice ale celora care au acţionat şi par să acţioneze după principiul „după noi măcar şi potopul", doar-doar să preia, cu orice preţ şi cu o râvnă demnă de o întrebuinţare mai bună, cârmuirea?

Sigur că oricine din dreapta Prutului ar putea explica, vibrant şi convingător, nu ca cei din afară, poate, motivele pentru care celălalt matroz, dl preşedinte Băsescu, a ajuns să fie cu iubirea populară risipită sub picioarele liderilor, membrilor şi simpatizanţilor usl-işti. Şi, în consecinţă, cu imens mai puţină îndreptăţire, poate, din acest punct de vedere, să-şi continue mandatul. Dacă tot există un mecanism constituţional de a debarca un şef de stat...

Dar ce s-a văzut zilele trecute ne reaminteşte de ceea ce mulţi dintre noi, în cadrul sau în afara statului român, încercam să uităm că mai există: o altă Românie care, iată, nu poate scăpa de ea însăşi. Altă Românie care nu a mai ajuns să se dizolve în normalitate, ci a stat pitulată după prosperităţi vinovate, ca să sară, când or ieşi cărţile unor şmecheri, la beregata unui viitor ce ar fi urmat să o desfiinţeze.

Este de-a dreptul uimitor cum, având odată mai multă dexteritate şi împrejurări prielnice de a accede în UE, decât realitate potrivită, clasa politică de la Bucureşti scoate acum fără pic de scrupule şi jenă România din această comunitate... În numele cărui interes?
Trebuie să poţi să-l aduci în stare pe ministrul german de Externe, de exemplu, să pună problema adoptării unor „mecanisme noi pentru a putea reacţiona mai repede în comun în cazul în care o ţară parteneră din UE ignoră grosolan litera legii sau spiritul comunităţii europene de valori".

De altfel, cât tupeu trebuie să întunece, politic, minţile ca să se afirme că partenerii de UE şi de peste ocean nu sunt decât nişte dezinformaţi, nişte intoxicaţi de răuvoitori despre cele întâmplate pe malurile Dâmboviţei? Tocmai îţi vine să lăcrimezi când vezi cine se plânge din cauza „campaniei iresponsabile şi ticăloase de denigrare a noastră ca ţară".

Încă o dată te convingi că valorile europene nu trebuie însuşite doar de ochii lumii, ci trebuie să devină un fel de a fi... Altminteri, actele de membru al UE se păstrează, şmecher şi impecabil făcute, la Bruxelles, iar realitatea acoperită de ele rămâne, doar spoită, acasă şi face mucegai.

Eu nu ştiu care ar putea fi consecinţele celor întâmplate pe malurile Dâmboviţei pentru proiectele Bucureşti-Chişinău, atâtea câte se scriu doar sau chiar se fac. Dezgustaţi, însă, de spectacolul politicianist de la Bucureşti, câţi acum se vor întreba, cu reavoinţă premeditată sau pur şi simplu cu tristeţe: ăsta este statul cu care se doreşte îngemănarea Republicii Moldova, măcar şi în visul aproape utopic de a ajunge între aceleaşi hotare ale UE? Parcă văd, de altfel, şi triumful de pe feţele celora care încremenesc de ură doar când întorc capul spre România: vedeţi ce ţară e acolo? De parcă versiunile estice de atracţie chiftesc de democraţie, iar în faţa legilor de pe întreg cuprinsul ţării cu numeroase sau mai puţine fuse orare se bat mătănii... Câţi, apoi, se vor întreba acum dacă vor să fie români, cu acte sau fără, în alt sens decât în cel european al cuvântului?

Problema este că, mai devreme sau mai târziu, cealaltă Românie, cea care reuşeşte încet în chinuitoarea ei convalescenţă, va înclina balanţa şi va asigura normalitatea pentru un orizont de timp pe care nu-l putem cuprinde acum. Dar ce se va întâmpla cu Republica Moldova? Ce fel de normalitate poate avea, dacă şi-o clădeşte pe picioare de nisip? Cum ne imaginăm că vom construi ceva, dacă nu oferim răspunsuri la atâtea şi-atâtea întrebări? Mai ales că acum, după precedente maghiar, bulgăresc şi românesc, te întrebi: câtă imunitate la năravuri antidemocratice şi garanţii ale acesteia trebuie să acumuleze Republica Moldova, ca să spargă reticenţa considerabil crescută a „vechilor europeni" faţă de acceptarea unor noi membri ai UE?

Nu se închid oare ochii, la Chişinău, din raţiuni politice, la atâtea boli ascunse ale societăţii moldoveneşti ca la un moment dat să se ajungă la reglări de conturi prin metode verificate bolşevice, aidoma exemplului oferit acum „frăţeşte"? Cum să-ţi doreşti să fii cu sufletul în rai şi... aşa mai departe?

P.S.: După ce am purtat inconştient cravata pionerească şi insigna komsomolistă, nu m-a mai putut obliga nimeni, politic sau altcumva, să mai port ceva la gât sau la piept... Dar de-o vreme ţin să vă rog să consideraţi mereu ca parte indispensabilă a uniformei mele intelectuale papionul. Chiar dacă, la prima vedere, nu e de remarcat uneori la gâtul meu cam dinozaurificat...