EDITORIAL Microbuzele asasine

Accidentele de circulaţie oribile, cu morţi şi răniţi, au devenit un fenomen cotidian. Victimele şi-ar fi salvat viaţa sau integritatea fizică dacă şoferii cărora le-au încredinţat, pentru o bucată de timp, propriul destin ar fi avut o minimă responsabilitate la volan.

De când s-a deschis larg piaţa pentru maşinile second-hand din Occident și au înflorit afacerile cvasi-criminale în transportul public din Moldova, măcelul de pe șosele a crescut exponenţial.

O vreme am trăit cu obsesia să oprim muzica din microbuze (de regulă, cântece ruseşti de puşcărie). Era o invazie fonică pe care o detestai, din care trebuia să înghiţi hapuri cu nemiluita, doar pentru faptul că Serioja sau Viorel de la Durleşti, conducător de maxi-taxi, are niște preferinţe muzicale. Flagelul decibelilor nu a fost curmat nici astăzi, dar măcar avem o vagă speranţă. În schimb, obiceiurile şoferilor de „rutiere", care aleargă bezmetic, pe străzile pline de gropi ale Chişinăului, la vânătoare de pasageri, definesc o fatalitate a locului, sunt expresia unei agresivităţi adânc implantate în fibra moldoveanului.

Eram în maşina unui ziarist german, care venea de la aeroport spre centrul oraşului, şi l-am văzut oripilat de felul cum circulau microbuzele aflate în faţa noastră: supraaglomerate, cu depăşiri şi opriri abrupte, nesemnalizate, inclusiv pe trecerile de pietoni. Dar nu au staţii?, m-a întrebat confratele străin. Nu au, i-am răspuns, şoferii opresc unde vor ei şi unde li se face semn: la intersecţii, pe pod, sub pod, pe câmp, în copaci etc. Nu există un orar respectat al curselor. Majoritatea mașinilor sunt vechi, modificate tehnic, bătute cu căptuşeală de pâslă, în care vara te trage curentul, iar iarna îngheţi bocnă. Banii de taxă se transmit din om în om (e un fel de împărtășanie moldovenească), bilete nu se dau, şoferul cu o mână conduce, cu a doua dă restul şi cu a treia vorbeşte la telefon (e un mutant biologic). Are faţa unui ins care a văzut totul: e plictisit de tine, de patron, de soţie, de viaţă în general...

Haosul din circulaţia transportului public e concurat de tenebrele în care se scufundă străzile oraşului odată cu lăsarea serii. A traversa în aceste condiţii chiar şi o arteră din zona centrală se dovedeşte o aventură plină de riscuri: pietonii nu realizează că întunericul îi transformă în nişte siluete fantomatice pe care până şi şoferii mai experimentaţi le observă în ultimul moment.

Există modele în lumea civilizată care puteau fi demult adoptate în Basarabia: staţii ferme pentru microbuze, o frecvenţă stabilă a curselor, plata şi primirea biletului la urcarea în maşină, luarea de pasageri în limita locurilor disponibile etc. La noi, afacerea cu maxi-taxi aduce venituri grase în puşculiţa familiei şi a partidului. De aceea nimeni nu-şi doreşte să facă ordine în acest domeniu (ca şi în celelalte, de altfel). Nu a făcut-o „gospodarul" cu pedigree, fostul primar Urechean, impasibil se arată şi actualul edil-şef, Dorin Chirtoacă, cel pentru care Parisul, s-a spus, nu are secrete în materie de utilităţi publice. Dar Chişinăul?...
Când microbuzul se scutură din toate încheieturile pe hârtoapele oraşului, gata-gata să se desfacă în bucăţi, Dumnezeu e singura instanţă la care mai poţi apela.