EDITORIAL Mi-aş dori ca„Adevărul" să treacă şi Nistrul

Ca şi acum un an, ieri, la Chişinău, „Adevărul" a dat ora exactă. Pentru câteva clipe, ceasul de pe Primăria Capitalei a amuţit, iar atenţia trecătorilor grăbiţi a fost atrasă de câteva zeci de tineri care ţineau la vedere ziare colorate.

După ce au făcut câţiva paşi, aceştia au pornit de-a lungul bulevardului Ştefan cel Mare şi Sfânt împărţind gazete. Era miezul zilei, iar oamenii au fost plăcut surprinşi şi au lăsat cu bucurie pentru câteva clipe grijile cotidiene. Mulţi s-au oprit să ne mulţumească pentru ceea ce facem. Astfel şi-a marcat publicaţia editată de holdingul românesc Adevărul primul an de la venirea pe piaţa moldovenească.

Recunosc că mi-am dorit să lucrez la „Adevărul" cu vreo doi ani înainte ca acesta să treacă Prutul. Întâmplarea a făcut să mă regăsesc printre cei care acum 12 luni porneau cu speranţă, poate, pe alocuri, şi cu frică, să construiască un nou proiect în presa scrisă de limbă română de la Chişinău. Şi atunci, ca şi acum, m-am gândit la provocarea profesională, dar n-am uitat nici de ai mei, cei de acasă. Şi când spun asta îi am în vedere pe toţi românii de peste Nistru. „Adevărul" era pentru mine şi o oportunitate de a face ca nevoile şi tragedia lor să ajungă în paginile unui ziar românesc, la cât mai mulţi oameni.

După ce „Adevărul" Moldova s-a făcut mare şi stă bine copăcel, îmi doresc să treacă mai cu îndrăzneală şi Nistrul. Până acum, echipa noastră a ajuns acolo mai mult pe ascuns, iar ziarele şi volumele noastre au intrat doar în câteva case şi licee din localităţile din subordinea autorităţilor constituţionale de la Chişinău. Am fost surprinsă să aflu că unul dintre primele abonamente la ziarul „Adevărul" Moldova a fost făcut la Cocieri, în satul meu de baştină din raionul Dubăsari, de către directoarea liceului, care a vrut să le potolească elevilor setea de carte românească.

În cele 12 luni m-am străduit să-mi îndeplinesc misiunea: am avut un serial despre războiul de pe Nistru din 1992, am scris cu multă speranţă despre toate rundele de negocieri care s-au purtat la Viena, Moscova sau în altă parte, am fost şi la Tighina, de unde m-am întors mâhnită, cu senzaţia că la Dubăsari se vorbeşte mai multă română şi că oamenii sunt mai puţin speriaţi de un dictator pe ducă.

Ilie Cazac şi mama lui, Stela Surchicean, mi-au redat însă speranţa. Un an şi opt luni de detenţie la Tiraspol nu l-au înfrânt pe tânărul de 26 de ani de la Tighina, care ne-a declarat tranşant că Igor Smirnov este un criminal şi trebuie să plătească pentru crimele pe care le-a făcut împotriva populaţiei din regiunea separatistă. Ilie îşi doreşte tare mult să revină acasă, dar, deocamdată, este forţat să stea la Chişinău, să nu-i asmuţe pe dulăii lui Smirnov. Tot atât de mult îmi doresc şi eu ca „Adevărul" - jurnaliştii, ziarul, dar şi cărţile noastre - să ajungă liber la Tighina, Dubăsari, Tiraspol sau Grigoriopol, fără să fie să fie nevoiţi să trecă „graniţe" şi „vămi".

Nu ştiu ce fac guvernanţii pentru a ne îndeplini mie şi lui Ilie Cazac visele, dar eu, vorba maestrului Vladimir Beşleagă, am făcut acelui colţ de ţară o promisiune: să-i ajut pe oameni cu ce pot, adică să scriu.