Căutăm samurai. Oferim viitorul!

Există o scenă. Una dintre cele mai puternice. Nu am trăit-o, dar am întâlnit-o în cărţi, în filme, în relatări istorice. E scena în care samuraiul japonez trece prin faţa celorlalţi şi toate capetele se pleacă în pământ. Frunţile ating ţărâna. Şi nu de frică. Ci ca semn de respect.

Un gest pe care noi, occidentalii, nu o să-l pricepem niciodată. E o veneraţie faţă de un cod de principii şi legi după care sunt construiţi japonezii de mai bine de două milenii.

În Libia mor oameni. Pentru petrol, pentru orgoliu şi dorinţa de putere a unor indivizi la care cuvintele onoare, sacrificiu şi omenie nu există în dicţionar.

În Japonia mor oameni. În insulele făurite din stropii de pe sabia zeului înmuiată în apa oceanului, zeii onoarei pleacă spre lumea de dincolo în aureole de iod şi plutoniu. Mor pentru ca restul să trăiască.

Au intrat într-o luptă în care nici sabia lor lungă de samurai, nici platoşele moştenite din străbuni nu-i ajută. Poartă un război pe care au şanse să-l câştige doar cu sacrificiul suprem.

Suntem în secolul XXI. Avem roboţi care lucrează pentru noi, o bunăstare cum nu a existat niciodată şi aflăm într-o săptămână cât un înaintaş de-al nostru din secolul XVIII reuşea într-o viaţă. Dar parcă pe zi ce trece ne dezumanizăm. Devenim parte a unui sistem în care stăm cu creierii lipiţi de ecrane şi ne bate inima pentru pepişti sau zăvorance. Şi nu credem că moartea se împarte pe farfurii din tablă de rachetă.

Avem impresia că bombele aruncate strivesc doar firele de nisp ale deşertului şi doi-trei soldaţi de dictator. Ne iubim confortul şi, de la adăpostul biroului, suntem incapabili să mai judecăm lucrurile cu propria noastră fiinţă.

Şi în curând, când va fi nevoie să avem pentru cine pleca capetele în ţărână, vom constata că suntem singuri. Căci cei cu onoare, cu dragoste de viaţă, cei adevăraţi nu mai există decât în memorii uitate într-un colţ de bibliotecă. Şi atunci vom fi cu adevărat singuri şi condamnaţi.