A la guerre comme à la guerre...

A mai trecut o aniversare a începutului războiului de la Nistru. După ceremoniile de comemorare (unii le-au numit, pe toate, de-a lungul anilor, „comemorările lui Potiomkin") toată lumea a plecat acasă şi viaţa a continuat, aşa cum este.

Cu fiecare aniversare - şi a fost deja a 20-cea - mă uimeşte tot mai mult felul cum se modifică trecutul. Cele întâmplate atunci, la 1992, nu mai contează decât selectiv. Oameni şi fapte, o bună parte din realitate rămân, aşa cum au fost, doar ca amintiri personale... În rest, în conştiinţa colectivă realităţile de atunci se simplifică tot mai mult până la denaturare şi pot fi exprimate prin clişeele din vorbele rostite în faţa veteranilor de către politicieni. Realităţile războiului degenerează sau - hai să spunem - se transformă într-un fel de mit. Iar mitul de obicei este doar alb-negru.
Aşa că, la drept vorbind şi dincolo de ritualurile corect politice de comemorare din fiecare început de primăvară, morţii rămân cu morţii, viii - cu viii, iar făţarnicii - cu făţarnicii.

Nu vom mai şti, probabil, niciodată atât cât, poate, este arzător necesar să ştim despre cele întâmplate. Pentru a fi sinceri cu noi înşine. Deoarece perioada de după războaie este, oriunde, dar mai ales aici, cea mai prielnică pentru profitori şi ipocriţi. Nimeni nu mai are nevoie, cu adevărat, de ostaşul căruia i-a scrâşnit pământul tranşeelor între dinţi, decât doar pentru exerciţii de comemorare şi îndoielnică retorică de recunoştinţă. Sau, de cele mai multe ori, pentru a-şi acoperi cu politeţe nepăsarea profundă. Revenit din tranşee, ostaşul redevine un cetăţean cam incomod şi jenant, pe seama căruia statul trebuie să economisească. Unica risipă pe care şi-o poate permite acest stat, pe lângă pomenile tragi-comice oferite unor mutilaţi de război, de exemplu, e cea de vorbe frumoase. Pentru că ţara apărată de acest ostaş, odată, a rămas săracă, fără integritate teritorială şi cu o măsură de independenţă ce depinde de gradul de fantezie politică a unuia sau altuia.

Şi poate ar dori, ţara, să aibă o grijă mai mare de cei pe care i-a chemat să devină eroi, dar nu-i... iese. De fapt şi la drept vorbind, însă, niciodată nu s-a economisit, în acelaşi fel, pe seama demnitarilor. Chiar dacă prin luptele lor politice, prin faptele lor, lipsite de glorie, ţara a fost transformată în ceva ce, pentru mulţi, nici nu mai merită deja să fie apărată sau reîntregită. Vom mai avea oare răspunsuri la nişte întrebări, obligatorii, despre cele întâmplate atunci, astfel încât miturile - chiar necesare uneori - să nu rămână clădite pe un fel de semi-adevăr penibil? De exemplu, vom mai şti de ce şi de către cine au fost pierdute într-o prostie vieţi omeneşti atunci când s-a organizat prost, cu nesimţire şi iresponsabilitate ceva?

Sau cum trecem peste modul de chemare sub arme, în care „prostimea" de la sate a fost dusă în tranşee, în timp ce numeroşi alţii, mai aproape de „elite", au trimis la comisariate certificate în care, brusc, s-au constatat boli la doi paşi de îmbălsămare sau, cum remarca ironic generalul Petrică, se înregistra deplasarea inimii spre partea dreaptă a pieptului? Întrebări, pe lângă atâtea altele ce ţin de trecut, dar şi de prezent. De ce, de exemplu, măcar asemenea aniversări nu ridică oamenii politici de-asupra luptelor lor? De ce - măcar atât! - oamenii politici ai opoziţiei nu stau umăr la umăr cu duşmanii de la guvernare pentru onorarea unor cetăţeni sau de ce, în general, nu apar măcar în treacăt să pună discret un buchet de flori sub nişte nume de morţi?

Morţi, cum se spune acum atât de politic limpede, pentru integritatea teritorială şi independenţa RM. Şi-apoi, de ce, cu unele excepţii, la mitingul de comemorare nu apar şi foşti demnitari? Nici nu trebuie să vorbească, aşa cum au făcut-o atât de duios altădată, ci să treacă doar în tăcere pe lângă nişte veterani... Ca să le reconfirme omeneşte, că sacrificiul lor a avut un rost. La război ca la război, odată... Adică, la nevoie s-a făcut cum s-a putut. Dar acum, măcar, oare, nu se poate altfel?