Zece ani de la „primăvara arabă”. La ce mai speră şi pentru ce mai luptă copiii revoluţiei: „Politicienii? Dinozauri buni de muzeu”

În ianuarie 2011, revolta poporului tunisian l-a pus pe fugă pe dictatorul Ben Ali şi a dat startul unui val de manifestaţii imense în lumea arabă pentru libertate, demnitate şi justiţie socială. La un deceniu de la primele scântei ale „primăverii arabe”, la ce mai visează oare în prezent tinerii din Tunisia, Egipt, Maroc, Algeria sau Liban?

Întrebarea despre aşteptările şi visurile tinerilor arabi şi-o pune „Le Nouvel Observateur”, care a realizat un amplu reportaj pe această temă.

„În aceste ţări, o treime din populaţie are sub 15 ani, iar două tremi sub 30 de ani. Mulţi dintre ei nu au cunoscut lumea dinainte de 2011”, scrie „Obs”, subliniind că unii au acceptat să-şi mărturisească îndoielile, decepţiile, dar mai ales speranţele.

Ce spun tinerii arabi?

„Au între 19 şi 28 de ani. Locuiesc la Cairo, Tunis, Oran sau Beirut. Nu au cunoscut, sau doar foarte puţin, vremurile dinainte de 2011. Dar visurile lor sunt la fel ca ale celor mai în vârstă. Prin intermediul lor, revoluţia încă este vie”, relatează publicaţia franceză.

Nour, de exemplu, se pregăteşte de Bacalaureat. La fel ca majoritatea adolescenţilor, această brunetă frumoasă este nehotărâtă. Va da admitere la psihologie? Va rămâne la Tunis? Îşi va continua pasiunea pentru scris? Are, însă, o certitudine: nimeni nu o va împiedica vreodată să se exprime liber. Nour este un copil al revoluţiei. „În momentul revoluţiei tunisiene, aveam nouă ani. Nu am cunoscut lumea dinainte, cea a lui Ben Ali. Sunt totuşi conştientă că libertatea de exprimare este o dobândire fragilă pe care trebuie să o apărăm mereu”, spune adolescenta tunisiană.

La Cairo, Sara, în vârstă de 24 de ani, îşi dedică timpul ilustraţiilor. Este foarte dedicată ultimului său proiect, menit dezvăluirii obscenităţilor şi vulgarităţilor pe care le-a îndurat pe străzile capitalei Egiptului.„Lupta împotriva hărţuirii este o revoluţie”, afirmă tânăra artistă.

În opinia lui Mayssae, o absolventă de 28 de ani din Maroc, manifestaţiile din 2016 nu au schimbat „gândirea veche”. Nereuşind să se angajeze la Tanger, unde şi-a făcut studiile, s-a întors acasă, la Al Hoceima, un oraş de peste 50.000 de locuitori din munţii Rif, în nord-estul ţării. Alături de părinţi, ea are impresia că trăieşte ca pe vremuri. În timp ce îşi dedică timpul ca liber profesionistă în domeniul marketingului, speră la „o profundă schimbare a mentalităţii”. „Este foarte greu să îţi trăieşti tinereţea într-un oraş ca Al Hoceima, mai ales când mentalitatea ta este diferită de cea a majorităţii oamenilor. Din păcate, manifestaţiile din 2016 nu au schimbat nimic din acest punct de vedere. Desigur, aşteptăm răspunsuri la chestiuni economice, dar schimbările de care avem nevoie ţin înainte de toate de mentalitate”, este de părere ea. Deşi face parte dintr-o societate în care femeile se află sub controlul bărbaţilor, Mayssae spune că se consideră o femeie liberă şi se comportă ca atare.

La aproape doi ani după Hirak, mişcarea de protest faţă de regimul algerian, Mokhtar, în vârstă de 25 de ani, are impresia că „nu se va schimba absolut nimic pentru tineri” în ţara sa. Şi-a îndreptat speranţele către Europa, dar în van. „Am încercat de două ori să traversez Mediterana”, spune tânărul din Oran, care nu se declară nici optimist, nici pesimist. „Pentru a-mi câştiga existenţa, fac aproape totul”.

Lilia, o viitoare contabilă în vârstă de 22 de ani, este la rândul ei din Oran. Opiniile ei sunt mai radicale decât cele ale lui Mokhtar. „Politicienii algerieni? Dinozauri buni de muzeu!”, consideră ea.

„Am participat activ la manifestaţiile care au permis înlăturarea lui Abdelaziz Bouteflik acum doi ani. Hirak a fost revoluţia tinerilor algerieni. Un nou suflu pentru ţară. Algerieni din diferite clase sociale au ieşit în stradă pentru un singur obiectiv: plecarea aparatului politic prezent de la independenţă (adică tocmai din 1962, n. red.). Chiar dacă (pandemia de, n. red.) COVID-19 a întrerupt manifestaţiile, am încă speranţe”, afirmă studenta.

Zece ani de la autoincendierea vânzătorului ambulant Mohamed Bouazizi

La zece ani de la „primăvara arabă”, Siria rămâne încremenită într-un război ce s-a transformat într-un poligon pentru puteri internaţionale, în timp ce Yemenul este un câmp în ruine. Egiptul nu a scăpat de autocraţie, locul lui Mubarak fiind preluat de mareşalul el-Sisi. În Libia, războiul civil strârneşte regrete în rândul unora după perioada dictatorului Muammar al-Gaddafi. În Irak, Iranul face legea, în timp ce Libanul este în faliment, cu oligarhi care se agaţă de putere. „Primăvara a devenit iarnă”, conchide „Obs”.

„Doar Tunisia are un embrion de democraţie, dar cu ce preţ? Ţara este sufocată, afectată grav de sărăcie şi corupţie”, scrie publicaţia franceză.

Hatem Nafti, eseist: „Revoluţia continuă, dar viitorul pare nesigur”

„Sentimentul care predomină în rândul tunisienilor este că revoluţia nu a adus decât un singur lucru: libertatea de exprimare. Sub Ben Ali (1987 - 2011), înainte de a spune o glumă despre familia conducătoare, trebuia să te uiţi de mai multe ori după umăr, dar mai bine să te abţii. Astăzi, tunisienii au libertatea de a vorbi, este evident. Dar nu este singura dobândire. Democraţia instituţională începe să devină funcţională. Evident, cu greu, dar o a doua Republică s-a erijat, am avut alegeri libere şi transparente. În schimb, o foarte puternică criză economică zguduie ţara de la valul de atentate din 2015. COVID-19 a accentuat această tendinţă”, explică Hatem Nafti, autor al cărţii „Unde se îndreaptă Tunisia? De la revoluţie la restaurare”.