Viktor Orban şi partidul unic

Orban a crescut într-un stat cu partid unic. Dar, dacă are  un simţ al istoriei,  ar trebui să se abţină  de la crearea unui  alt partid unic.

Săptămâna trecută, scriam despre „alegerile" din Belarus - bătaia fizică a contracandidaţilor, jurnalişti arestaţi, rezultate falsificate. Tranziţia de la comunism la democraţie nu s-a întâmplat niciodată aici. Săptămâna asta, scriu despre rezultatele alegerilor din Ungaria, o ţară care se deosebeşte de Belarus la orice capitol. Ungaria este membră NATO şi UE, un stat unde partidele politice funcţionează şi cu o istorie de 20 de ani de alegeri libere.

Tranziţia Ungariei de la comunism la democraţie a fost un succes de netăgăduit. Şi totuşi, în ultimele câteva luni, Ungaria a oferit Europei un exemplu de cât de fragilă poate fi democraţia - chiar şi într-o ţară unde funcţionează. Dacă Belarusul e blestemat să aibă un lider care nu este suficient de popular pentru a rămâne la putere fără violenţă, Ungaria este acum blestemată să aibă un lider care este prea popular - sau are o majoritate prea largă - şi poate schimba legile şi Constituţia ţării pentru a se menţine la putere, fără violenţă.

Într-adevăr, când cei care au redactat Constituţia Americii vorbeau cu groază de „tirania majorităţii", probabil că se gândeau la unul ca Viktor Orban, premierul ungar. Orban nu este fără esenţă: este un polician inteligent şi realizat, un fost activist anti-comunist care a mai fost premier şi al cărui partid, Fidesz, controlează peste două treimi din Parlament.  Şi pe bună dreptate: în ultimii opt ani, ţara a fost condusă de unul dintre cele mai incompetente guverne din Europa. Socialiştii au mărit datoriile ţării, au evitat reformele şi au dosit bani în conturi din străinătate. Fostul premier socialist a recunoscut că şi-a minţit electoratul şi că doar providenţa, abundenţa de bani din economia internaţională şi sute de trucuri au ţinut ţara pe linia de plutire. După ce caseta cu declaraţiile a fost făcută publică, a existat o revoltă la Budapesta, iar în aprilie votanţii i-au aruncat pe socialişti pe uşă afară.

Victoria nu a fost însă de ajuns pentru Orban, care a folosit anii cât a stat pe tuşă pentru a-şi plănui răzbunarea contra jurnaliştilor care nu l-au sprijinit, contra categoriilor care nu l-au votat şi mai ales contra oponenţilor săi incompetenţi şi corupţi. A numit un consiliu pentru rescrierea Constituţiei, a tăiat fondurile Curţii de conturi şi a redus atribuţile Curţii Constituţionale. Şi recent, Parlamentul a adoptat o lege care se referă la presă. E greu de zis cum va funcţiona, pentru că exprimările sunt vagi, dar exact asta e şi ideea. Un consiliu media condus de stat şi compus în întregime din membri desemnat de Fidesz are dreptul să impună sancţiuni de până la un million de dolari pentru ce consideră a fi „jurnalism lipsit de echidistanţă", orice ar însemna asta. Va trebui şi să protejeze „demnitatea umană". 

La fel, nu se ştie ce înţeleg ei prin asta. Sub această „protecţie" intră şi site-urile de pe Internet - o sarcină imposibilă şi care presupune crearea unui sistem de supraveghere şi control. Iar Orban pare imun la criticile din străinătate. Posibil pentru că a fost destul de criticat în trecut. Problema nu este valabilă doar pentru Ungaria. Îmi imaginez că o mulţime de politicieni americani şi-ar freca mâinile de bucurie dacă ar putea să pedepsească jurnaliştii „neechidistanţi" care încalcă „demnitatea umană". Impulsul de a controla ceea ce oamenii aud şi de a monitoriza ce scriu îşi are rădăcinile în vechea stângă din această parte a lumii şi nu în noua dreaptă. Un prieten, acum suspendat din funcţia de la Radioul naţional ungar pentru că a criticat legea, spune că atmosfera îngheţată din zona presei aduce cu cea stalinistă din anii 50. Cu diferenţa că nimeni nu este torturat fizic după.

Orban a crescut într-un stat cu partid unic. Dar dacă are un simţ al istoriei, ar trebui să se abţină de la crearea unui alt partid unic.