Un adevăr inconfortabil: sanctuarul naziştilor lui Hitler din Orientul Mijlociu

Confirmarea faptului că nazistului Alois Brunner ar fi murit în Damasc, Siria, în urmă cu patru ani, dezvăluie un adevăr inconfortabil: Egiptul şi Siria au legături îndelungate cu Germania nazistă, oferind refugiu criminalilor de război.

Când ne gândim la soarta „pensionarilor“ naziştii, ne ducem cu gândul la America de Sud. Ne gândim la Josef Mengele ascuns într-o căbănuţă retrasă din Paraguay, sau la Adolf Eichmann într-un apartament de două camere din suburbiile din Buenos Aires, notează „Daily Beast“.

Această percepţie a fost intensificată şi de o serie de volume senzaţionale, publicate la începutul anilor '70, care au propagat teorii despre foştii nazişti ce se folosesc de continentul sudic american ca de o bază pentru un al patrulea Reich. Ideea aceasta a culminat cu thrillerul din 1976 a lui Ira Levin, „Băieţii din Brazilia/The boys from Brazil“, în care naziştii „pensionaţi“ pun la cale un plan diabolic de a da drumul în lume unor clone de Hitler. Cartea a fost transformată în film în 1978 şi i-a avut ca protagonişti pe Gregory Peck şi Laurence Olivier.

Protecţie oferită de regimul Al-Assad

Însă declaraţia privind moartea fostului ofiţer SS (Schutzstaffel - Eşalonul de protecţie, organizaţie paramilitară fascistă, baza Partidului nazist, n.r.) şi acolitul lui Eichman, Alois Brunner, dezvăluie că „băieţii“ nu s-au dus doar în Brazilia. Pentru Brunner, ca şi pentru mulţi alţi nazişti, căminul primitor de după război a fost Orientul Mijlociu.

Brunner, care se pare că a trimis aproximativ 130.000 de evrei la moarte, şi-a găsit refugiu în Damasc, Siria, unde a găsit totul pe placul lui. Deşi nu se ştiu prea multe despre activităţile postbelice ale lui Brunner, nu există îndoială că a lucrat în colaborare cu regimul Al-Assad, sau măcar că s-a bucurat de protecţia lui.

Damascul nu-i o casă atât de bună pentru toţi naziştii

Totuşi, Brunner nu a fost singurul criminal al Holocaustului care a străbătut străzile capitalei siriene. Unul dintre cei mai cruzi nazişti, Frank Stangl, fostul comandant al lagărului de exterminare Treblinka, avea 800.000 de morţi pe conştiinţă atunci când a ajuns în Damasc, în septembrie 1948, cu ajutorul unui episcop romano-catolic.

Deşi se spune că Brunner ar fi lucrat ca agent secret, ca dealer de arme şi consultant de securitate, Stangl a avut mai multe poziţii în companiile de textile. Viaţa lui a fost un pic mai săracă, dar în mare parte în regulă. Din nefericire pentru Stangl, şeful poliţiei locale a făcut o pasiune pentru fiica lui Stangl ce avea doar 14 ani şi a dorit să o adauge haremului său. Stangl nu a aşteptat să vadă rezultatul acestei dorinţe şi şi-a făcut bagajul plecând cu întreaga familie în... Brazilia, notează „Daily Beast“.

Egiptul s-a bucurat de expertiza foştilor nazişti

Stangl pare că fi fost unul dintre puţinii nazişti care nu au găsit Siria atât de primitoare. Mare parte din ei, cum ar fi şi maiorul Otto-Ernst Remer, au prosperat pe străzile Orientului Mijlociu. Remer a fost un om într-adevăr dintr-o bucată, fondând Partidul Socialist-Reich în vestul Germaniei, la sfârşitul anilor '50, şi hotărând că munca de dealer de arme în colaborare cu cei ca Brunner este foarte satisfăcătoare, notează cu ironie jurnaliştii „Daily Beast“.

Spre deosebire de Brunner, Remer era nomad şi petrecea mare parte şi în celălalt cuib al naziştilor din zonă, în Cairo. Capitala Egiptului era chiar mai atrăgătoare decât Damasc şi a reprezentant un cămin pentru nazişti imediat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când Regele Farouk şi-a deschis porţile pentru foştii SS şi ofiţerii din Gestapo.

Ospitalitatea egipteană a continuat şi după ce Farouk a fost înlăturat de la putere în 1952, noul lider considerând experienţa nemţească o componentă importantă a regimului său. De exemplu, fostul şef al Gestapoului din Düsseldorf, Joachim Daumling a devenit responsabil de înfiinţarea serviciilor secrete egiptene.

De fapt, o listă a locuinţelor din Cairo din anii '50 şi '60 arată ca un dicţionar al personalităţilor Germaniei naziste. Printre ei se aflau salvatorul lui Mussolini, Otto Skorzeny, pilotul Hans-Ulrich Rudel, liderul unităţii penale a SS, Oskar Dirlewanger şi subalternul violent al lui Goebbels, Johannes von Leers.

Elementul comun? Ura faţă de evrei

Succesul relaţiei dintre foştii nazişti şi gazdele lor egiptene sau siriene s-a datorat unei înţelegeri reciproce. Arabii ofereau naziştilor refugiu, dar şi o piaţă de desfacere pentru înţelegerile lor ilegale cu arme şi spălare de bani. Naziştii, pe partea cealaltă, ofereau expertiză militară şi tehnică, dar şi „knowhow“-ul pentru a pune bazele opresiunii.

Totuşi, în centrul acestei relaţii de succes se afla, desigur, ura faţă de evrei şi, în special, dorinţa de a eradica statul Israel.

Dorinţa aceasta de exterminare se născuse chiar în timpul războiului, atunci când Marele Muftiu al Ierusalimului, Haj Amin al-Husayni, a fost găzduit de hotelul berlinez luxos Adlon, în 1941, şi l-a impresionat pe Hitler cu ura lui faţă de evrei. Muftiul a insistat mult pe lângă nazişti să gonească britanicii din Orientul Mijlociu, el recrutând oameni pentru o unitate musulmană a SS, numită a 13-a Divizie Armată Montană a SS Handschar.

Mai mult, de-a lungul războiului din Africa de Nord, serviciile secrete germane au colaborat îndeaproape cu egiptenii, iar Muftiul se pare că a fost un intermediar cheie între Regele Farouk şi Hitler. Dacă mai este nevoie de alte dovezi privind relaţia dintre nazişti şi arabi, merită să precizăm faptul că şi Nasser, cel care i-a urmat Regelui Farouk, şi succesorul său, Anwar Sadat, au fost agenţi pentru germani, scrie „Daily Beast“.

Decese în singurătate pe străzile din Cairo sau Damasc

La sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70, mulţi nazişti bătrâni au reuşit să se strecoare înapoi în patria natală. Totuşi, alţii, cum ar fi doctorul SS de la lagărul Mauthausen, Aribert Heim (şi chiar Alois Brunner), au încheiat vizita în Orientul Mijlociu, murind în obscuritate pe străzile din Cairo sau Damasc.

Este greu să-ţi pară rău pentru asemenea „despărţiri“ singuratice, dar, la final, acei nazişti care au fugit în Orientul Mijlociu, au descoperit un sanctuar permanent. Amintirea acestui fapt poate părea instigatoare, mai ales când Occidentul se luptă cu relaţia din acea parte a lumii, însă este, fără îndoială, adevărul inconfortabil, conchide „Daily Beast“.