De ce un Iran nuclear e mai periculos decât Coreea de Nord. Ideologia regimului teocratic ridică semne de întrebare reale
0În general, când vine vorba despre arme nucleare, lumea operează cu o premisă de bază: că statele care le dețin nu vor risca să le folosească, dintr-un instinct de autoconservare. Doctrina "Distrugerii Reciproc Asigurate" – denumirea tehnică pentru echilibrul fragil bazat pe frică – a funcționat, până acum, ca un factor de descurajare.
Dar dacă un stat nu se teme de distrugere? Ce se întâmplă dacă o primește cu bucurie, considerând-o o poartă către mântuirea divină?
Aceasta a fost mult timp preocuparea cu Iranul. Și nu este un risc exagerat, scrie Daily Mail.
Ambițiile nucleare ale Iranului nu există în vid. Ele se înscriu într-un cadru ideologic mai larg care include ceea ce se numește milenarism: credința că lumea se îndreaptă spre o confruntare finală, transformatoare, între bine și rău.
În islamul șiit, milenarismul este legat de întoarcerea lui Mahdi, sau Imamul ascuns. Acesta este o figură mesianică care va apărea într-o eră de haos pentru a stabili o ordine islamică dreaptă.
Această viziune nu e doar doctrină religioasă, ci a fost, într-o anumită perioadă, parte din politica de stat.
Fostul președinte Mahmoud Ahmadinejad a invocat frecvent această perspectivă, chiar și în fața Națiunilor Unite, iar administrația sa a alocat fonduri consistente pentru pregătiri considerate necesare revenirii Mahdi-ului. Chiar și proiecte de infrastructură – cum a fost modernizarea drumului spre moscheea din Jamkaran – au fost justificate prin acest filtru.
Această fuziune între doctrină religioasă și aparat de stat ridică semne de întrebare cu privire la responsabilitatea unui regim care ar putea obține acces la arme nucleare.
Problema nu e teoretică
Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC), o structură militară și ideologică de forță, are o influență majoră în deciziile strategice ale Iranului – iar liderii săi, precum generalul Hossein Salami, au folosit în mod repetat o retorică extremă, cu accente de anihilare în raport cu Israelul, numit „tumoră canceroasă”.
Această retorică, în contextul unei ideologii care poate considera confruntarea globală drept o etapă necesară pentru mântuirea umanității, nu poate fi ignorată ca simplă hiperbolă politică.
În acest context, reacțiile Israelului – de la sabotaj cibernetic și până la asasinatele țintite ale unor oameni de știință iranieni implicați în programul nuclear – nu sunt simple acte de agresiune preventivă, ci măsuri percepute ca fiind de apărare existențială.
Atât SUA, cât și Israelul, au vizat în ultimii ani centre nucleare din Iran – inclusiv locații greu accesibile, adânc îngropate, precum complexul de la Fordo. Oficial, Iranul susține că programul său nuclear este civil. Dar amploarea efortului de a-l proteja în fața unor eventuale atacuri aeriene sugerează altceva.
Pericolul nu se oprește aici. Dacă Iranul ar reuși să dezvolte o armă nucleară, întregul echilibru de securitate din Orientul Mijlociu ar fi compromis. Arabia Saudită a anunțat deja că ar reacționa în oglindă, iar alte state – Turcia, poate și Egiptul – ar putea urma același drum.
Iranul nu este un actor marginal, ci o putere regională cu ambiții și cu o ideologie revoluționară. Într-o regiune majoritar sunnită, ascensiunea sa în calitate de teocrație șiită este percepută drept o amenințare profundă.