Cum a devenit Polonia lidera regiunii? (Şi ce n-a făcut România)

Desanturile Uniunii Europene la Kiev în timpul Euromaidanului au avut într-un prim plan Polonia. Le fel, întreaga recentă politică europeană faţă de vecinătatea estică. Cum a devenit Varşovia un centru de putere regional în Europa Centrală şi de Est? Şi care ar fi lecţia poloneză pentru România? Discuţie FP România cu Octavian Milewski, cel mai „polonez” dintre noii experţi români în relaţii internaţionale.

Articol publicat în FP România nr. 39 (martie/ aprilie 2014). 

Sunteţi unul dintre puţinii – dacă mai este vreunul – cercetători români în relaţii internaţionale care studiază şi Polonia, alături de alte state din regiune. Dacă s-ar putea spune pe scurt, cum a devenit Polonia lidera Noii Europe, a regiunii est-europene? 

Octavian Milewski: Din punct de vedere al modelului social, forţând poate citirea istoriei recente a Europei Centrale, Polonia şi-a început drumul spre leadership încă din 1980, atunci când mişcarea Solidarność devenea cea mai mare mişcare civică de rezistenţă din lagărul socialist. Practic, fiecare al treilea polonez apt de muncă a devenit membru al mişcării care în următorul deceniu a dus la eliberarea Poloniei de comunism. Ce a urmat nu este mai puţin radical, în sensul constructiv al cuvântului: „terapia de şoc” şi lustraţia în instituţiile de stat faţă de servitorii regimului comunist. Aşadar, Polonia şi-a dorit să se impună ca model de transformare civică, economică şi instituţional-normativă a Europei Centrale şi de Est de la autoritarimul comunist la o societate democratică, dezvoltată, de tip occidental. Leadership-ul polonez s-a dezvoltat prin aceste transformări, nimic nu a venit peste noapte, iar până să devină lideră regională Polonia a sacrificat cel puţin o generaţie.  

În plan regional, primul format semi-instituţional care i-a servit drept platforma de politică externă a fost Grupul Vîşegrad 4. Atât datorită istoriei, cât şi datorită potenţialului geografic, social şi economic, Polonia s-a impus ca lideră a V4. În paralel cu afirmarea rapidă în cadrul acestei platforme subregionale, Polonia a renunţat la orice discurs revizionist sau istoricist la adresa vecinilor cu care nu a avut o istorie prea paşnică, în special Germania, Lituania, iar ultima pe listă a fost Ucraina. Într-o oarecare măsură putem adăuga şi Rusia în lista reconcilierii, însă evenimentele din ultimele luni din jurul Ucrainei au pus punct acestui proces constructiv bilateral polono-rus. Aşadar, într-un deceniu şi jumătate de la sfârşitul Războiului Rece, Polonia a dat dovadă de o capacitate de socializare fără precedent cu instituţiile şi filosofia internaţională euro-atlantică, reuşind nu numai reconcilierea, dar şi iniţierea unor proiecte strategice cum este Parteneriatul Estic. 

Ce a stimulat aceste abordari ? Parţial, la începutul anilor ’90, Polonia s-a bucurat de o puternică susţinere a diasporei istorice, mai ales a celei din Statele Unite, Canada şi Marea Britanie. Cu ajutorul acestora s-au format programe şi fundaţii comune de instruire şi educare a societăţii civile şi a viitorilor lideri. În egală măsură, generaţia de intelectuali şi lideri formată în anii ‘70 şi ‘80 a efectuat reforme critice de la bun început. Caracterul liberal şi chiar libertarian al reformelor (vestitul ‘plan Balcerowicz’), în concordanţă cu spiritul vremii, au stimulat un interes şi mai sporit din partea Occidentului faţă de Polonia. Mulţi formatori de opinie de talie globală au avut un aport substanţial pe piaţa de idei a Poloniei. Personalităţi ca Papa Ioan Paul II-lea şi Zbigniew Brzezinski au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru cauza poloneză, cel dintâi în planul reconcilierii şi reafirmării spirituale, iar cel din urmă în trasarea unor direcţii strategice ale Washingtonului cu privire la Polonia. Dar, poate cel mai important motor al schimbării au fost polonezii înşişi care nu au acceptat teza „înapoierii faţă de Occident”. Polonezii nu au acceptat niciodată că ar fi perifericii Europei. Această gândire ţine foarte mult de caracterul naţional polonez. Memoria istorică despre măreţia Poloniei medievale şi a Renaşterii a educat un sens specific al mândriei şi ambiţiei poloneze. Astfel, după ’89, polonezii şi-au spus că au o şansă unică de a redeveni centrul Europei. Ceea ce cred că au realizat în bună parte. 

Cum a obţinut Polonia trilaterala cu Franţa şi Germania? Este un eşafodaj important în leadershipul său regional. 

Dezbaterile politico-intelectuale despre Europa de Est şi potenţialul rol de ancoră al Poloniei au început încă la sfârşitul anilor ‘90. În spaţiul intelectual, academic şi de expertiză polonez începea dezbaterea despre ce rol îşi va asuma Polonia în spaţiul care altădată era dominat direct sau indirect de ea. Pe scurt, au existat două opţiuni: dominare – exclusă din start – sau angrenare benevolentă în proiectele strategice europene. Răspunsul a fost uşor de găsit, din moment ce Polonia s-a afirmat ca unul dintre campionii socializării în spiritul valorilor euro-atlantice din spaţiul ce era numit la acel moment „Noua Europă”. De aici şi până la propria afirmare de campion al cauzei est-europene a fost doar un pas, datorită experienţei comune în comunismul sovietic, dar şi a experienţei acumulate în traniziţia spre un model social-economic şi politic de succes. 

Un alt factor a fost şi natura Germaniei ca actor. Încă de la sfârşitul anilor ’80, Papa Ioan-Paul al II-lea vorbea despre reconcilierea celor două naţiuni vecine: Polonia şi Germania. După căderea comunismului, ambele state şi-au dorit în egală măsura relaţii după modelul tandemului franco-german, chiar dacă Polonia era prea slabă pentru a putea avea pretenţii la leadership la acel moment. În acest context, invitarea Poloniei de a crea un grup informal din state comparabile ca mărime şi din punct de vedere al bagajului istoric a fost un act de recunoaştere a legitimităţii leadershipului Poloniei, dar şi o investiţie morală a nucleului dur al Europei Occidentale. Iarăşi, Polonia a jucat perfect şi această carte, pe care a folosit-o şi în interesul elaborării politicilor strategice orientate spre Europa Centrală şi de Est.  

Cum a forjat, apoi, Parteneriatul Estic, cu Suedia? 

Crearea Parteneriatului Estic este, la propriu, opera unor experţi din cadrul Ministerului de Externe şi al Guvernului de la Varşovia. În culisele ministerului, după integrarea euro-atlantică, se lucra de ceva vreme la un set de măsuri pentru a îmbunătăţi politica UE faţă de vecinătatea estică. La Varşovia exista un sentiment de frustrare ca rezultat al ignorării Estului Europei de către capitalele occidentale în favoarea vecinătăţii sudice. Însă declanşatorul Parrteneriatului din punct de vedere al lobbyului polonez a fost războiul ruso-georgian din august 2008. La fel de important a fost şi că Suedia, după august 2008, a început să-şi pună probleme cu privire la capacitatea de apărare a ţării în eventualitatea unui conflict similar în zona Mării Baltice, iar un argument în plus i-au servit atacurile cibernetice şi sponsorizarea de către Rusia a revoltei etnicilor ruşi din Estonia în 2007. Aşadar, Polonia şi Suedia au ajuns la concluzia că situaţia în Europa de Est nu mai putea fi ignorată la Bruxelles fapt pentru care s-au aliat în efortul comun de a aduce statele post-sovietice în topul agendei. 

În toată această ascensiune a statutului internaţional al Poloniei, câtă importanţă are un Sikorski la Ministerul de Externe de la Varşovia? 

Personalitatea ministrului Radoslaw Sikorski este importantă nu numai pentru politica externă a Poloniei, ci şi pentru Parteneriatul Estic per ansamblu. Un abil negociator, un fin cunoscător al istoriei secolului 20 şi un politician cu un narativ pro-european excepţional. Rolul său încă nu s-a încheiat, cu siguranţă. Dacă urmărim cu atenţie discursurile lui Sikorski începând mai ales cu 2009, atunci vom observa un puternic element de comunitate (commonality) a Europei, adică o invitaţie pentru a munci în interesul ideii unei Europe unite şi pacificate (evident, inclusiv Europa de Est). Discursurile sale din Berlin, Londra/ Oxford sau Paris au lăsat senzaţii foarte puternice în cancelariile şi mediile de expertiză. Aceste eforturi au fost dublate de prestaţia sa în formate bi- şi trilaterale cu partenerii din Suedia şi Germania în consolidarea spaţiului est-european. Munca în echipă cu cancelariile acestor state a întărit şi mai mult credibilitatea mesajului purtat de ministrul Sikorski. Însă trebuie să fim clari, Sikorski nu ar fi fost posibil fără munca depusă de predecesorii săi în construcţia unei diplomaţii poloneze profesioniste, coerente şi în mod perseverent insistente pe obiective strategice bine calculate şi informate. 

Să observăm însă că ministrul Sikorski nu vorbeşte singur, ca să zic aşa. Ştim că statul polonez a investit sensibil inclusiv în crearea de experţi în afaceri regionale, europene, internaţionale. Cum arată piaţa poloneză a expertizei în relaţii internaţionale? 

Formarea comunităţii de experţi în Polonia este o poveste aparte. Bazele şcolii poloneze de studii regionale au fost puse încă din prima parte a secolului 20. Esenţială este personalitate lui Antoni Ferdynand Ossendowski, considerat părintele şcolii de area studies. Acesta a fost un renumit scriitor şi explorator polonez, primul sovietolog al Poloniei interbelice. Datorită scrierilor lui Ossendowski, Polonia a dezvoltat o foarte bună şcoală a reportajului, a cărui exponent principal este poate Ryszard Kapuscinski, pe care cred că nu mai trebuie să-l prezint, fiind tradus şi în română. În egală măsură, personalitatea profesorului de economie şi istorie Stanisław Swianiewicz a avut un impact la fel de important din punct de vedere al dezvoltării metodologiei în studiul comparat al societăţilor totalitare. Aceşti trei intelectuali şi-au pus amprenta pe viitorul şcolii poloneze de expertiză pe Europa Centrală şi de Est.  

Şcoala dezvoltată după 1989 este rezultatul a doi factori organizatorici-educaţionali. Primul constă in infrastructura educaţională de facultăţi, catedre şi centre universitare de studii regionale dedicate Europei de Est. Se găsesc în cele mai mari centre universitare din Varşovia, Cracovia, Wroclaw, Poznan şi Lublin. În două decenii, pe piaţa poloneză a muncii au intrat mii de absolvenţi ai acestor catedre şi centre de studii. Unii nu au urmat neapărat aceeaşi orientare vocaţională, însă o bună parte a acestor absolvenţi se regăsesc astăzi în sfera jurnalismului, educaţiei, cercetării şi, foarte important, unii din ei sunt înalţi funcţionari de stat şi politicieni. Astfel, s-a creat o piaţă a cererii pentru cunoştinţe despre Europa Centrală şi de Est. Aceşti absolvenţi au creat atât o piaţă a interesului, cât şi una a ofertei de cunoştinţe în sfera East European area studies. 

În ce priveşte al doilea factor, adică infrastructura de cunoştinţe şi intelligence din surse deschise, acesta este strâns legat de primul prin faptul că instituţiile specializate pe area studies generează pe piaţă viitori specialişti care sunt capabili să se dezvolte profesional în organizaţii care le revendică cunoştinţele dezvoltate pe băncile facultăţilor. Acestea funcţionează atât în sectorul guvernamental, cât şi în cel non-guvernamental, iar fişa postului celor din urmă este formată nu numai din elaborare şi implementare de politici publice în zona Estului, ci şi cercetare şi generare de cunoştinţe. Astfel se încheie un ciclu întreg de învăţare, consolidare şi aprofundare a cunoştinţelor, elaborare de politici, implementare şi evaluare cu scopul îmbunătăţirii unor sfere concrete de activitate. 

Poate cel mai bun exemplu de instituţie publică de acest fel este Centrul de Studii Est-Europene (Osrodek Studiow Wschondych – OSW) înfiinţat în cadrul Ministerului Economiei, strict pentru a facilita accesul la cunoştinţe economice pe spaţiul Europei de Est. Ulterior, însă, se ia decizia la nivel guvernamental de a crea un institut autonom, cu buget stabil şi apolitic, care adună informaţii (din surse deschise), face cercetare şi oferă tuturor insituţiilor guvernamentale cunoştinţe în orice domeniu de interes, de la securitate militară până la sferele socială şi ecologică. Corpul strict de cercetare este format din aproximativ 60 de cercetători împărţiţi pe zone geografice. Produsele furnizate sunt de la scurte analize şi brief-uri pe teme specifice până la rapoarte ample pe probleme strategice şi de politică externă. Pe lângă aceasta, în fişa postului fiecărui cercetător intră şi întâlniri de lucru cu înalţi demnitari pe subiecte ce ţin de zone şi ţări specifice. Astfel, gradul de informare a demnitarilor polonezi este mult peste media a ce ne putem închipui în România, de exemplu. Dacă mai adăugam la toate ca în medie un cercetător face câte două călătorii de cercetare anual în zonele pentru care este responsabil, atunci ne putem crea o primă impresie despre ce înseamnă şcoala poloneză de expertiză. Este o şcoală care îmbină formarea intelectuală a unor specialişti combinând documentarea cu metoda muncii în teren cu ajutorul interviului şi abordărilor etnografice. OSW este doar un exemplu, însă la listă mai trebuie adăugat şi Institutul Polonez de Afaceri Internaţionale (PISM), afiliat MAE polonez, care are o arie geografică mai extinsă de cercetare, dar care are un rol similar. Însă, nu m-aş opri doar la aceste institute. Sfera publică poloneză este împânzită cu centre universitare, fundaţii (cu bugete de multe milioane de euro), ONG-uri şi asociaţii care duc o muncă laborioasă pe spaţiul Parteneriatului Estic. Sferele de activitate ţin atât de educaţie, training şi instruire, cât şi de implementarea unor proiecte de dezvoltare şi ajutor oficial. Este suficient să urmărim activitatea unor instituţii ca Polish-American Freedom Foundation, Batory Foundation, Fondul Solidarność, Colegiul Europei din Natolin sau agenţia guvernamentală Polish Aid. 

După toate acestea, ce partener ar putea fi România pentru Polonia? 

România a pierdut două „trenuri” în politica externă pe Europa Centrală şi de Est. Primul la mijlocul anilor 2000, al doilea în 2010. Atunci când povestea integrării euro-atlantice a României devenea deja un fapt împlinit, România nu a înţeles rolul Europei de Est în dinamica regiunii, punând accent pe procese oarecum paralele şi prea ambiţioase de regionalizare – mă refer la proiectul regiunii extinse a Mării Negre, în cadrul cărora s-a închipuit lideră. Ulterior s-a văzut că România încă nu poate să-şi atribuie un aşa rol de una singură. Odată cu apariţia Parteneriatului Estic, România s-a încăpăţânat din nou să insiste pe aceeaşi politică a regionalizării în Marea Neagră, care rămânea, în ciuda eforturilor, o literă semi-moartă. Polonia a încercat de la bun început să atragă România în proiectul PaE, însă nu s-a bucurat de prea multa înţelegere. Aş spune chiar că comportamentul Bucureştiului a fost unul de gelozie faţă de PaE, cel puţin la început, un proiect care devenea tot mai bine perceput în unele capitale est-europene. 

O altă problemă a Bucureştiului a fost Moldova-centrismul. România a dezvoltat o obsesie pentru Moldova, în timp ce Moldova nu a răspuns neapărat cu aceeaşi intensitate a sentimentelor pentru România. Din motive obiective, Chişinăul nu va putea nici pe viitor să-şi exprime cele mai pro-româneşti viziuni, fiindcă Moldova rămâne divizată identitar şi din punct de vedere al discursului strategic al elitelor, iar oricine vrea să se menţină la putere va trebui să ia în calcul această realitate. Nici la Bruxelles, nici la Varşovia această obsesie a României nu a fost întotdeauna împărtăşită. Însă este o certitudine deja că la Chişinău, Polonia s-a bucurat de foarte multă simpatie datorită pragamtismului şi capacităţii de a sta la masa cu elitele politice de toate culorile. 

Poate greşeala cea mai mare a României a fost incapacitatea de a înţelege rolul Ucrainei în arhitectura regională. Lucrurile au stat cu totul invers în cazul Poloniei. Polonia a înţeles mai bine decât oricine caracterul pivotal al Ucrainei, şi de mai bine de un deceniu a dus o politică de socializare activă a ucrainenilor din toate generaţiile cu modelul polonez de reformă şi reconstrucţie statală. Nici la acest capitol România nu ar putea să se prezinte cu un model de reformă, însă o angajare activă a Ucrainei într-un dialog politic şi economic intensiv ar avea efecte transformative pozitive pentru greutatea României în regiune. 

În ce priveşte relaţia directă cu Polonia, primul lucru pe care trebuie să-l înţeleagă demnitarii români este că polonezii nu suferă de un complex de superioritate, ci sunt reflecţia obiectivă a ceea ce a ajuns Polonia: un actor european de talie medie, cu potenţial de a se transforma în putere medie strategică, după modelul Franţei, Germaniei sau Marii Britanii. Este firesc ca într-un tandem cu Polonia, România să simtă această greutate, însă trebuie să se ia în calcul că niciun actor european de mărimea Poloniei nu este în stare să înţeleagă mai bine România şi să-i împărtăşească măcar parţial interesele în regiunea balto-pontică. România este dejs într-o relaţie de parteneriat strategic cu Polonia, însă acesta este încetinit de percepţiile introverte ale Bucureştiului faţă de spaţiul estic şi, la nivel foarte practic, de insuficienţa de cunoştinţe şi resurse umane capabile să dezvolte un Ostpolitik românesc.  

La final, ce poate replica România din această lecţie poloneză? 

Cred că poate, şi trebuie, să replice totul în materie de dezvoltare a cercetării şi expertizei pe spaţiul Europei Centrale şi de Est. În cadrul parteneriatului strategic cu Polonia, un dialog cu Varşovia pentru copierea unor instituţii ca OSW şi PISM ar fi un pas absolut necesar. Însă pentru aceasta este necesar mai întâi de toate un dialog intra-guvernamental românesc între Ministerul de Externe, Ministerul Educaţiei şi mediul de expertiză şi academia, în sensul larg al cuvântului. Din propria experienţă, nu o dată am fost întrebat de seniori polonezi de ce România nu îşi dezvoltă asemenea instituţii. Am descris mai sus în ce constă un ciclu întreg de educare a specialiştilor în area studies – ei bine, cunoştinţele şi informaţia pe care o generează pot deveni un avantaj strategic, aşa cum o demonstrează lecţia poloneză. În perspectivă, un consorţiu bilateral al institutelor de cercetare cu profil similar pe politică externă şi area studies ar trebui luat în considerare. Un modest dar prim pas a fost făcut în septembrie 2013, când s-a ţinut la Bucuresti Forumul Civic româno-polon. 

Ar fi un pas la fel de înţelept dacă România ar trece peste ‘complexul’ faţă de Europa de Est şi ar transforma o greşit percepută labilitate într-un avantaj. Experienţa Poloniei ne arată că un proiect de 5-10 ani este destul pentru a schimba radical în bine relaţia cu Ucraina. Mai mult, România ar trebui să-şi intensifice dialogul politic şi de expertiză cu ţările baltice, care nu duc nici ele lipsă de o mai sporită înţelegere a Europei de Est. Nu în ultimul rând, România trebuie să se deschidă mai mult spre V4, dar pentru aceasta e necesar un review strategic al filosofiei de politică externă şi securitate care poate veni doar în cadrul unei schimbări de viziuni al decidenţilor despre rolul României în sistemul UE şi NATO. Până la urmă, România trebuie să-şi răspundă la întrebarea: continuăm să gândim şi să acţionăm ca un stat mic sau migrăm spre o ligă superioară, după modelul Poloniei? 

Octavian Milewski este politolog, specializat în spaţiul Europei Centrale şi de Est.