Adevărata soluţie a Islamului pentru blasfematori: „Nu mai sta cu ei“

Oare musulmanii moderaţi vor vorbi în sfârşit împotriva extremiştilor din aceeaşi religie?, se întreabă Mustafa Akyol, în pagina de opinii a publicaţiei „New York Times“. Oameni din jurul lumii şi-au pus întrebarea asta de multe ori, mai ales de când au avut loc atacurile asupra revistei satirice Charlie Hebdo şi asupra magazinului evreiesc din Paris.

De fapt, oameni de stat musulmani, clerici şi intelectuali s-au alăturat condamnărilor terorismului făcute de liderii lumii. Însă mai trebuie să ia în considerare un lucru esenţial: să atace subiectul reinterpretării extreme a „blasfemiei“ în contextul Islamului, explică colaboratorul „New York Times“, Mustafa Akyol, încercând să facă lumină asupra poruncilor profetului Mahomed cu privire la „necredincioşi“ sau blasfematori.

Mohamed nu este singura figură sacră a Islamului

Teroriştii din Paris, aparent, au alimentat zelul de pedepsi blasfemiile, iar fervoarea pentru această cauză a dat naştere, în numele Islamului, la multe alte incidente, printre care amintesc de „fatwa“ împotriva scriitorului Salman Rushdie sau ameninţările împotriva publicaţiei daneze „Jyllands-Posten“ pentru publicarea în 2005 a unor caricaturi cu Profetul Mohamed, scrie Akyol.

Batjocorirea lui Mohamed, reală sau doar percepută, a fost la baza multor controverse despre blasfemie. Poate părea puţin curios, însă Profetul Mohamed nu este singura figură sacră a Islamului. Coranul pune la loc de cinste şi alţi profeţi, cum ar fi Avraam, Moise sau Iisus, şi chiar transmite musulmanilor „să nu facă nicio distincţie“ între aceşti mesageri ai Cuvântului lui Dumnezeu. Şi totuşi, dintr-un motiv oarecare, extremiştii par să fie obsedaţi doar de Profetul Mohamed.

De ce se concentrează teroriştii doar pe Mohamed

Şi mai curios este faptul că batjocorirea lui Dumnezeu, care ar trebui să fie cea mai şocantă blasfemie, pare să fi scăpat atenţiei teroriştilor. Revistele satirice, cum este şi Charlie Hebdo, au avut caricaturi în care îl ridiculizau pe Dumnezeu (în context creştin, evreu sau musulman), însă au fost luate în vizor doar după ce l-au batjocorit pe Mohamed.

Bineînţeles, asta nu înseamnă că extremiştii ar trebui să ameninţe şi să rănească caricaturiştii din şi mai multe motive teologice. Evident că nu ar trebui luaţi în vizor deloc. Însă concentrarea exclusivă pe Mohamed este demnă de puţină gândire. 

O explicaţie evidentă ar fi că, în timp ce Dumnezeu şi alţi profeţi sunt sacri şi pentru evrei şi pentru creştini, Profetul Mohamed este sacru doar pentru musulmani. Cu alte cuvinte, zelul teroriştilor nu vine de la respectul pentru sacru, ci pentru militarea a ceea ce este sacru doar pentru noi, comunitatea musulmană, explică jurnalistul.

Aşa că sensibilitatea exacerbată din jurul lui Mohamed pare a fi un caz de naţionalism religios, cu accentul pus pe comunitatea laică, în loc de credinţa adevărată, al cărei scop ar trebui să fie divinul.

Legea Sharia a fost motivată politic

Şi totuşi, naţionalismul religios este condus de legea religiei, Sharia, care include clauze despre pedepsirea blasfemiei ca păcat mortal. Aşadar, este de o importanţă vitală ca învăţaţii musulmani să aducă în discuţie acest lucru, cu insistenţă şi curaj. Ei pot începe prin recunoaşterea faptului că, deşi Sharia îşi are rădăcinile în divinitate, multe dintre instrucţiunile ei sunt făcute de om, reflectând parţial valorile şi nevoile secolelor VII, VIII, IX, X, XI şi XII, când nicio parte a lumii nu era liberă, iar alte religii, cum ar fi creştinismul, considerau blasfemia o crimă capitală.

Singura sursă în legea Islamului este că toţi musulmanii trebuie să accepte orbeşte Coranul. Şi, ciudat, Coranul nu decretează nicio pedeapsă pământească pentru blasfemie sau pentru apostazie (renunţarea la credinţă, n.r.). De altfel, Coranul nu comandă omorârea cu pietre, circumcizia feminină sau interzicerea operelor de artă. Toate aceste inovaţii ale doctrinei au fost băgate în Legea Sharia de învăţaţii medievali care au interpretat Coranul potrivit timpului lor.

Mai precis, pedepsele severe pentru blasfemie şi apostazie au apărut atunci când imperiile musulmane aveau nevoie de o justificare religioasă pentru a elimina oponenţii politici.

Unul dintre primii „blasfematori“ ai Islamului a fost învăţatul Ghaylan al-Dimashqi, care a fost executat în secolul al VIII-lea de către Imperiul Umayyad. Principala sa „erezie“ a fost că a insistat că liderii nu aveau dreptul să-şi considere puterea ca „dar de la Dumnezeu“ şi că trebuiau să fie conştienţi de responsabilitatea pe care o aveau faţă de popor.

Răspunsul Coranului la blasfemie: „Nu mai sta cu ei“ 

Înainte de expansiunea motivată politic şi de înăsprirea Sharia, Coranul le transmitea musulmanilor, care se confruntau în mod obişnuit cu batjocorirea necredincioşilor că „Dumnezeu ţi-a spus în Carte că atunci când auzi necredinţă şi batjocorire la adresa Cuvântului lui Dumnezeu să nu stai cu oamenii aceştia până când subiectul nu se schimbă. Cu siguranţă că atunci o sa-i apreciezi“.

Adică, pur şi simplu, „să nu stai cu ei“ - acesta este răspunsul Coranului la batjocorire. Nu violenţa. Nici măcar cenzura.

Liderii înţelepţi ai musulmanilor din întreaga lume ar face Islamului o mare favoare dacă ar predica şi întări o asemenea poziţie non-violentă şi non-opresivă în faţa insultelor împotriva Islamului. Aceste predici i-ar putea ajuta şi pe cei mai intoleranţi să înţeleagă că furia este doar un semn al imaturităţii.

Puterea oricărei credinţe vine nu din impunerea cu forţa a părerilor şi a nemulţumirilor. Puterea credinţei vine din integritatea morală şi forţa intelectuală a credincioşilor săi, conchide Mustafa Akyol în opinia sa pentru „New York Times“.