Ironia, arma secretă a democraţiei: Cum a reuşit Cehia să evite virusul iliberal

În 2005, când postul public Česká televize a făcut un sondaj printre telespectatori, întrebându-i care este numele celui mai măreţ ceh din toate timpurile, câştigător detaşat a fost Jara Cimrman, un personaj fictiv, inventat în 1966, despre care se spune că ar fi ratat să ajungă la Polul Nord cu 7 metri, a inventat iaurtul, a propus Statelor Unite proiectul Canalului Panama şi a compus un libret pentru o operă cu acelaşi nume.

Sub presiunea BBC, Ceska televize a anulat decizia şi i-a oferit onoarea celei de-a doua opţiuni, Regelui Carol al IV-lea, un liberator din secolul al XIV-lea, care a fondat ceea ce este astăzi cea mai veche universitate din Europa Centrală.

Cercetători, jurnalişti şi veterani ai Revoluţiei de Catifea din 1989 sunt de părere că una dintre explicaţiile pentru care Republica Cehă nu a fost înghiţită de democraţia iliberală este chiar personajul Jara Cimrman, întruchiparea simţului ironiei amare, care se trage din a fi o ţară mică, ce nu a reuşit să-şi domine vecinii în ultimii 500 de ani.

Cehii sunt de părere că istoria, cultura şi valorile naţionale, mai mult decât intervenţia unor forţe nevăzute precum globalizarea, determină susceptibilitatea naţiunilor la virusul iliberal. 

În termenii Europei Centrale, cea mai evidentă diferenţă dintre Cehia şi Ungaria nu este neapărat că Ungaria a trecut printr-un colaps economic în 2007-2008 şi cehii nu (de altfel, nici polonezii), ci că maghiarii, care încă deplâng Tratatul de la Trianon, care i-a redus măreţia a ceea ce a fost, după Primul Război Mondial, nu-şi acceptă condiţia, în timp ce populaţia cehă acceptă consolările gloriei amăgitoare.

Totuşi, preşedintele Milos Zeman, reales anul trecut, este prorus şi xenofob şi cehii îl compară deseori cu Trump. Zeman protestează faţă de problema refugiaţilor şi faţă de Uniunea Europeană. Prim-ministrul Andrej Babis, deşi pro-occidental, este un miliardar acuzat de fraudarea de fonduri europene. Incapabil să atragă partide de centru, el conduce acum o coaliţie instabilă care include şi Partidul Comunist, explicit prorus. Votanţii par deschişi la ideea politicilor anti-UE, care merg bine în regiune. Potrivit sondajelor, cehii sunt mai ostili faţă de Uniunea Europeană decât oricare alt membru al blocului comunitar, inclusiv Ungaria şi Polonia. Un jurnalist a declarat pentru revista „Foreign Policy” că se teme de o eventuală ieşire a Cehiei din UE, pe modelul Brexitului. Chiar şi aşa, presa cehă este liberă, justiţia este independentă şi condiţiile de trai sunt din ce în ce mai bune.

Cehii au preţuit valorile liberale cu mult timp înainte ca sovieticii să-şi extindă ideologia totalitară în toată Europa Centrală. Cu 100 de ani înainte de Martin Luther, Jan Hus, unul dintre primii rectori ai Universăţii Caroline, a criticat corupţia ierarhiei catolice şi papalitatea, de la amvonul Capelei Betleem din Praga. 

După ce Hus a fost ars pe rug în 1415, adepţii săi au înfiinţat o sectă proto-protestantă. Hus a insistat să folosească limba cehă, în loc de latină, devenind astfel primul dintr-o serie de reformişti naţionalişti; profesorul din secolul al XVII-lea cunoscut sub numele de Jan Amos Comenius, un episcop husit, a publicat cărţi în cehă şi a pledat pentru o educaţie universală. Protestantismul a înflorit pe teritoriul ceh chiar şi sub conducerea reacţionară a habsburgilor; debutul Războiului de 30 de ani din 1618 i-a forţat pe progresiştii precum Comenius să fugă. Recucerirea catolică a marcat prima confruntare pierdută a cehilor cu puterea totalitară.

O altă explicaţie a liberalismului ceh este înfiinţarea Cehoslovaciei în 1918. Între sfârşitul Primului Război Mondial şi începutul celui de-Al Doilea, noua naţiune Cehoslovacia s-a bucurat de 20 de ani de conducere democratică liberă, mulţumită, în mare parte lui Tomas Masaryk, un intelectual profund umanist, care a fost fondatorul şi primul preşedinte al naţiunii. Polonia, deşi era independentă în aceeaşi perioadă, s-a bucurat de o conducere mai puţin luminată şi mai mult naţionalistă. Din punctul de vedere ceh, obiceiurile liberalismului secular au fost întrerupte de o opresiune totalitară de jumătate de secol şi apoi au fost restabilite.

Intelectualii care au condus revolta din 1968 au fost atraşi în mod profund de stânga vizionară de atunci, inclusiv de doctrina „Socialismului cu chip uman”, propusă de figuri precum intelectualul iugoslav Milovan Djilas. Însă răspunsul sovietic brutal a pus capăt unor astfel de visuri. Disidenţii cehi ce au semnat Carta 77, care cerea statului să respecte principiile privind drepturile omului, vorbeau o limbă a liberalismului. 

În eseul său din 1978, „Puterea celor fără de putere”, Vaclav Havel, chipul Revoluţiei de Catifea şi mai târziu primul preşedinte al Republicii Cehe independente, a scris: „În timp ce viaţa, în esenţa ei, se îndreaptă spre pluralitate, diversitate, constituire independentă şi autoorganizare, „ideologia totalitară” „cere conformism, uniformitate şi disciplină.” 

Într-o naivitate caracteristică acelor vremuri, Havel credea că ţara sa (care a devenit Republica Cehă, după separarea paşnică de Slovacia în 1993) poate arăta lumii un tip mai profund al democraţiei, în care o societate civilă puternică stă între individ şi stat şi piaţă, deopotrivă. Acest lucru nu s-a întâmplat - Cehia este o democraţie liberală obişnuită. Însă Polonia şi Ungaria, amândouă botezate în acelaşi spirit al liberalismului, au ales acum un drum diferit.

Iliberalismul este o forţă potentă în lumea occidentală şi nicăieri nu se simte asta mai bine ca în fostul bloc sovietic. Se poate ca singurul lucru care păstrează intactă democraţia liberală din Cehia să fie limitele clare impuse de constituţie asupra Instituţiei Preşedintelui. Prim-ministrul Babis este un pragmatic ale cărui afaceri îl leagă mai degrabă de Europa decât de Rusia.

Şi totuşi Cehia nu pare să atârne de un fir de păr. Indiferent de părerea pe care o au despre Uniunea Europeană sau despre tema refugiaţilor, cehii par complet dedicaţi valorilor umaniste seculare care se află în centrul Europei postbelice. Nu par să le fie caracteristice conformismul, uniformitatea şi disciplina. Ironia nu e o sabie prea puternică, dar poate fi un scut foarte eficient.