Polemica „ADHD-ul nu este o boală“ continuă. Un alt expert american susţine că acest diagnostic nu ar trebui să existe

La scurt timp după ce neurologul comportamental Richard Saul a avansat ideea controversată că ADHD-ul nu există ca boală, ci că este o sumă de simptome cu diverse cauze, un alt specialist, neurologul Bruce Perry, aduce alte argumente în favoarea acestei teorii.

Furtuna stârnită recent printre părinţii cu copii diagnosticaţi cu ADHD de cartea publicată de neurologul comportamental Saul Richards, în care acesta susţine, pe baza cazurilor cu care s-a confruntat în 50 de ani de activitate, că ADHD-ul nu ar trebui considerată o boală şi tratată cu psihostimulente puternice de tipul Ritalinului, doctorul neurolog Peery din Texas, SUA, din cadrul „ChildTrauma Academy“,  i se alătură colegului său cu alte declaraţii pe aceeaşi temă. 

Specializat la rândul său în ADHD, Bruce Perry susţine că oricui i se potrivesc cel puţin două criterii folosite în diagnosticarea persoanelor care ar prezenta acest gen de tulburare.

    Eventual, termenul de ADHD ar trebui folosit pentru a descrie un set de simptome diferite, mai degrabă decât o boală în adevăratul sens al cuvântului, întăreşte Perry opinia lui Richard Saul. 

Acesta subliniază faptul că printre cele mai comune simptome luate în calcul în diagnosticarea ADHD se numără incapacitatea de a rămâne atent pentru perioade mai mari de timp, neliniştea sau neastâmpărul constant, inclusiv faptul că persoana în cauză poate fi uşor distrasă de la o activitate dată.

Acesta recomandă în locul tratamentului medicamentos alt gen de terapii, precum yoga, dar şi reducerea consumului de mâncare nesănătoasă, mai ales dulciuri, orientarea către activităţi plăcute, precum cântatul la tobe, care se pot dovedi la fel de eficiente ca medicamentele, dar fără efectele secundare grave pe care acestea din urmă le au pe termen lung, relatează Daily Mail.

Perry a mai vorbit despre faptul că din momentul în care le administrezi copiilor diagnosticaţi cu ADHD medicaţie, aceştia vor avea nevoie de doze din ce în ce mai mari pe măsură ce cresc, pentru ca medicamentele să-şi facă efectul. „Atunci când le dai psihostimulente animalelor tinere, pe măsură ce trece timpul sistemul lor de răsplată suferă modificări. Au nevoie de stimulare din ce în ce mai puternică pentru a atinge acelaşi nivel de plăcere“, a încercat Perry să explice procesul folosind un exemplu din cadrul testelor de laborator făcute de-a lungul timpului.