Destăinuiri: După Eurovision
0Cu fix o lună în urmă ajungeam la Oslo.
Emoţia primului Eurovision din viaţa mea se combina cu responsabilitatea uriaşă ce-mi apăsa pe umeri, aceea de şef al delegaţiei României, şi cu nesiguranţa primului pas făcut într-o ţară cunoscută doar din cărţile de geografie, pe când navigam cot la cot cu Nansen în căutarea Polului Nord.
N-am avut însă prea mult timp de visare şi bucurie: jurnalele de ştiri norvegiene anunţau, cu ironie, că la Oslo a sosit şi delegaţia Romaniei. Imaginile difuzate nu erau însă nicidecum ale noastre, ci ale unor vajnici posesori de acordeoane şi mâini întinse, surprinşi de reporteri în marile intersecţii ale micului oraş. Începutul era „promiţător". Ambasadorul Cristian Istrate ne-a liniştit: nu era nicidecum prima relatare de acest gen, aplicată României. Sub auspiciile acestei imagini naţionale, făcută zdrenţe în ultimii ani, a debutat lupta noastră pentru a demonstra că nu toţi românii sunt aşa.
Cu tenacitate şi dăruire, cu o uluitoare voinţă pozitivă, demnă de o clasă conducătoare aflată în derivă, Paula şi Ovi „au ars" pe scena celei mai importante lupte muzicale europene pentru România, pentru a mai spăla câte ceva din imaginea ei în lume. După cum spuneam într-una din relatările mele de la Oslo, artiştii noştri nu au avut de luptat numai cu celelalte 38 de ţări concurente şi cu buclucaşul vot geopolitic, ci şi cu încruntarea şi dezgustul pe care-l stârneşte rostirea numelui naţiei noastre în mintea cetăţenilor europeni.
Cei doi au învins! Prin talent, forţă şi charismă. Poate, şi cu un dram de noroc. Iar eu, ca un mânuitor nevăzut al unei baghete în culise, pot dormi liniştită: anul acesta, România i-a trimis cu adevărat în luptă pe cei mai buni!