Cum îţi dai seama dacă ai o relaţie toxică cu părinţii tăi
0De cele mai multe ori, recunoaştem semnele unei relaţii toxice încă de la început, însă continuăm, concentrându-ne atenţia pe comportamentele pozitive: „M-am speriat când a ţipat, dar a doua zi mi-a cumpărat flori şi m-a răsfăţat”, „N-are niciodată timp pentru mine, dar îmi spune că mă iubeşte sincer”, „Mă critică des, dar ştiu că mă apreciază, când suntem cu prietenii se poartă frumos cu mine”.
În definitiv, este dificil de recunoscut şi de acceptat că suntem parte a unei relaţii toxice, mai ales când urmările nu sunt atât de vizibile ca la abuzurile fizice.
Critica, jignirile, desconsiderarea sau ignorarea nu lasă urme vizibile, dar produc răni adânci şi de durată, lăsându-ne, uneori, singuri cu durerea, cu sentimente de lipsă de speranţă, neînţeles, teamă sau vulnerabilitate. Şi, dacă în cazul colegilor, prietenilor sau chiar al partenerului/ei, putem limita sau chiar întrerupe contactul, ce facem atunci când cei care se dovedesc toxici faţă de noi sunt chiar părinţii? A întrerupe brusc relaţia cu ei este rar o soluţie realistă. Putem însă limita impactul negativ pe care-l provoacă în vieţile noastre.
Dar care sunt, atunci, cele mai comune comportamente sau atitudini care ne ajută să recunoaştem un părinte toxic? În primul rând vorbim despre abuz – fizic, verbal (jigniri, desconsiderare, critică, ţipete) sau emoţional (ignorare, sufocare, absenţă, comportament impredictibil) –, mai apoi de concentrarea pe nevoile proprii, în detrimentul nevoilor celuilalt, lipsa limitelor sănătoase, invalidarea emoţiilor, umilirea sau manipularea.
Ce au ele în comun? Faptul că ne afectează şi la vârsta matură şi creează obstacole în relaţionarea cu părinţii.
Iată câteva dintre cele mai des întâlnite pe care le aduc clienţii adulţi în cabinet:
Părintele critic
Puţini sunt cei care nu sunt însoţiţi zilnic de vocea interioară a părintelui care repetă, obsesiv: „Ai fi putut face mai bine!”, „Se vede că nu eşti bun de nimic!”, „Totul trebuie să fie perfect!”, „Nu este loc pentru greşeală!”. O muncă sisifică de a demonstra, de a face mai mult, mai bine, perfect, care reprezintă o reţetă sigură pentru stres, anxietate, stimă de sine scăzută, depresie sau alte tulburări.
Părintele care apelează la şantaj emoţional
„Nu mă suni, deci nu mă iubeşti!”, „N-ai niciodată timp pentru mine”, „Eu nu sunt important/ă pentru tine!” – afirmaţii dureros de prezente în conversaţiile zilnice cu părinţii multora dintre noi. Manipularea prin inducerea vinovăţiei este o povară grea pentru copii, pe care-i lasă derutaţi şi debusolaţi în faţa alegerii între viaţa şi nevoile lor şi satisfacerea nevoilor unui părinte veşnic nemulţumit, dar continuu îndreptăţit la timpul, atenţia, banii sau disponibilitatea noastră. Ei sunt cei care ştiu cel mai bine cum trebuie făcut, ce decizii trebuie luate, cum se cresc copiii şi cum se renovează o casă, care este cel mai bun job pentru tine, iar a face altfel atrage după sine o cascadă de vinovăţie, ruşine, neputinţă şi frustrare. Sunt cei care dau vina pe ceilalţi pentru eşecurile lor, iar sentimentul cel mai des întâlnit în relaţie cu ei este vina.
Părintele narcisic
Părintele narcisic înglobează câte un pic din toate comportamentele enumerate, însă marca sa este că nevoile sale vor fi întotdeauna mai importante decât ale copilului, acesta fiind forţat să existe în umbra părintelui. Totul este o competiţie, iar părintele narcisic trebuie să câştige de fiecare dată, copilul existând doar ca să-l ajute în acest demers. O nevoie aparte este cea de a fi în centrul atenţiei, de a fi admirat, lăudat, de a i se da dreptate, de a i se recunoaşte meritele. Evident, ceea ce se proiectează în exterior este o imagine distorsionată a adevărului: „Avem cea mai fericită familie!”, „Sunt cea mai bună mamă!”, „Totul este excepţional pentru că, nu-i aşa?!, eu fac totul să fie mai bun cu aptitudinile şi talentele mele ieşite din comun”. Pe lângă lipsa de empatie, un astfel de părinte inflexibil poate ajunge să fie gelos pe realizările copilului, ale cărui merite şi le va însuşi.