Gena lui Dumnezeu. Religia se poate explica ştiinţific
0Dacă, timp de secole, raţiunile ştiinţei şi cele ale spiritului s-au aflat la poluri opuse, în cel mai bun caz cei doi „adversari” ignorându-se reciproc, de ceva vreme se respiră un aer diferit: cercetarea ştiinţifică şi-a schimbat strategia şi invadează tot mai des universul spiritualităţii.
Cel mai probabil, anticii yoghini şi învăţaţii budişti ar fi apreciat foarte mult literatura scrisă în ultimii ani de o sumedenie de neurocercetători care şi-au propus să exploreze conexiunile dintre neurofiziologie şi experienţele din practica Zen, unii încercând să evite abstracţiunile filosofice şi să ofere informaţii detaliate cu privire la studiile asupra creierului, stările modificate de conştiinţă şi meditaţie. Ce-i drept, ambele – şi budismul, şi ştiinţa – încearcă să investigheze realitatea pentru a o explica, dar la fel de adevărat este şi că o bună parte din doctrina budistă – reîncarnarea, de exemplu – este prin însăşi natura ei imposibil de supus experimentelor. Aşa se face că multe dintre credinţele budiste sunt cumva „la adăpost” de criticile oamenilor de ştiinţă.
Totuşi, viziunea neuroştiinţifică şi cea budistă asupra universului sunt destul de diferite. Budiştii cred că sfera psihică şi cea fizică au o influenţă egală asupra realităţii; cum ar veni, acele construcţii mentale pe care ştiinţa le consideră imaginare sunt pentru budişti reale şi perceptibile. Pe de altă parte, neurocercetătorii sunt materialişti: cred că mintea nu poate fi separată de circumstanţele fizice care i-au dat naştere. În acelaşi timp, ceea ce budismul are de oferit neuroştiinţei – care abordează creierul din exterior, dintr-o perspectivă „obiectivă” (sau „la persoana a treia”, cum ar spune discipolii lui Buddha) – este o modalitate de a cerceta conştiinţa dinăuntru, la prima mână.
La ora actuală, există mulţi neurologi care consideră că şi neuroştiinţele au propria lor dogmă – binomul minte-creier –, contestând un aşa-numit „reducţionism ştiinţific” care ar fi pretins dintotdeauna că omul este doar ceea ce poate fi cunoscut. Argumentul? Ceea ce este cu adevărat Eul nu poate fi rezolvat de ştiinţă, nu este de tip ştiinţific; când ştiinţa pretinde că poate furniza răspunsul la acest tip de întrebări, comite o eroare fundamentală, de care se lasă mai apoi orbită. De altfel, pretenţia că metoda ştiinţifică ar fi unica metodă de cunoaştere este taxată printre altele chiar drept o afirmaţie neştiinţifică: existenţa unei singure cunoaşteri obiective adevărate – cunoaşterea ştiinţifică – ar fi doar o afirmaţie filosofică şi doar ca atare ar putea fi argumentată.
Citiţi mai multe pe Ştiinţă şi Tehnică