Robert Necula face fesuri şi fulare "integrate" în UE

Un tânăr de 32 de ani, crescut în centre de plasament, şi-a găsit liniştea tricotând La început, tricotatul a fost un fel de terapie. Aşezat cuminte-n pat, în faţa andrelelor

Un tânăr de 32 de ani, crescut în centre de plasament, şi-a găsit liniştea tricotând

La început, tricotatul a fost un fel de terapie. Aşezat cuminte-n pat, în faţa andrelelor lucioase şi-a ghemului de lână, Robert uita pentru vreo oră-două că mama n-a mai vrut să ştie de el şi l-a abandonat în Gara de Nord sau c-a ajuns să crească la casa de copii.

"Unii s-au apucat de tutun, alţii de furat, eu m-am apucat să împletesc", răspunde repede dacă-l întrebi cum e cu tricotatul. Zâmbeşte larg şi te priveşte-n ochi. Nu se sfieşte de pasiunea lui. Ştie bine că de-aici
i-a venit salvarea. Are aproape 32 de ani şi tricotatul a devenit din terapie ocupaţia de bază. E mândru nevoie mare de ultima invenţie: fularul meşteşugit în cinstea intrării în Uniunea Europeană. Un capăt al fularului în culorile României, celălalt cu însemnele UE...

"Doamna Veronica de la Casa de copii Buftea" - prima persoană pe care copilul de vreo şapte anişori a văzut-o tricotând. "Domnul director de la şcoala ajutătoare din Fierbinţi" - omul care i-a cumpărat prima pereche de andrele. 'Doamnele educatoare" - cele care îl aprovizionau cu "fire" şi primii cumpărători. Figuri pe care Robert Gabriel Cristian Necula le păstrează-n minte. Că doar şi cu ajutorul lor a ajuns să fie "specialist tricotaje manuale", cum scrie pe cartea de vizită. Traiul chinuit l-a ambiţionat. Dintr-un pitic printre alţi pitici, ghemuiţi în paturile creşelor şi centrelor de plasament, Robert e azi un om liniştit. C-un scop în viaţă, cu prieteni şi cu o familie în Curtea de Argeş. "Le are cu tricotatul! Lucrează mai bine ca mine care, vorba aia, sunt femeie... Când se apucă, nici la masă nu mai vine. Eu îi mai fac observaţie, din când în când, că stă noaptea şi consumă curent...", zice 'mama" Maria, cu figura glumeaţă şi ochii albaştri şi blânzi. Fostă educatoare, a prins drag de copilul părăsit şi l-a luat la ea acasă, când avea vreo 14 ani. "Robert e ca şi copilul meu acum, nu va pleca niciodată de la noi".

De la bentiţe şi botoşi la modele complicate

Tânărul e perfecţionist, asta e clar. Ticluieşte bine planul de bătaie şi-abia apoi se apucă de-mpletit. Aşa a făcut şi-n 2001, când a venit prima dată vorba să tricoteze o băscuţă, jumătate-n steagul Statelor Unite, jumătate-n tricolorul României. "Am făcut mai multe încercări, să văd dacă încap steluţele, am tot lucrat şi calculat, iar în octombrie 2001 primul fes a fost gata.

Un an mai târziu, când a venit Bush, băscuţele mele au fost şi ele prezente la Cotroceni". A făcut şi fesuri cu drapelul Italiei, şi cu cel al Germaniei ori al Franţei, iar în 2004, un gând năstruşnic i-a încolţit în cap. "Câte steluţe are steagul Uniunii Europene? Doisprezece? Precis?" Aşa s-au născut fesurile şi fularele "integrate": o bucată realizată în culorile drapelului României, cealaltă bucată, în albastru şi-n steluţele Uniunii. "Îmi mai spuneau câte unii atunci să le fac doar cu însemnele Uniunii Europene: albastre cu steluţe. Iar eu le spuneam la toţi că nu Uniunea intră în România, România intră în Uniune, aşa că trebuie să fie şi tricolorul nostru tricotat". Minunile lui, colorate şi pufoase, au fost împărţite în noaptea integrării la o tombolă din Călimăneşti-Căciulata, şi-au ajuns, în timp, în multe colţuri ale ţării. Faimos în Curtea de Argeş - "Uite-l p'ăla cu fesul cu America, uite-l p'ăla cu Uniunea" - Robert nu se opreşte aici: "Cât de curând, vreau să scot şi nişte huse de telefon mobil, tot cu România şi cu Uniunea Europeană".

Întâlnire memorabilă în rata 408

Înconjurat de firele albastre, galbene şi roşii pe care şi le procură de la Constanţa - "2 lei bobinul" - Robert rememorează şi întâlnirea cu mama naturală, pe care n-a renunţat nicio clipă s-o caute. A aflat c-ar locui în Ilfov, la Domneşti: "M-a dus viceprimarul în poarta casei unde locuia mama şi a ieşit bunicul cu toporul". Câţiva ani mai târziu, ia din nou drumul Domneştiului, cu acelaşi gând: să-şi întâlnească mama.

În rata 408, aglomerată peste măsură, cedează locul unei doamne. Robert coboară la Domneşti, doamna coboară şi ea. Râde când îşi aminteşte. "Mă gândeam că mă urmăreşte, că mergeam amândoi spre primărie". Acolo s-a întâmplat minunea. Doamna era mama lui. Instinctul, după ani de nelinişte, a împins-o să-şi dea seama: "Eu sunt mama ta, eu te cunosc!"

Cât de curând, vreau să fac şi huse pentru telefonul mobil, tot cu România şi Uniunea Europeană
Robert Necula