Oameni storşi de prea multă muncă

La fel ca maşinăriile, şi oamenii au limitele lor. Atunci când ignorăm orele de somn sau de relaxare de dragul muncii, organismul se răzbună şi cedează când ne aşteptăm mai puţin. Epuizare fizică şi psihică totală. Unii dintre cei care muncesc non-stop ajung să încerce această stare, din care îşi revin greu.

Oboseala îşi pune amprenta pe fiecare dintre noi. Pentru câţiva însă, această stare de epuizare se transformă într-un coşmar.

Din cauza efectelor pe care le produce munca în exces, unii români devin cazuri „exotice" pentru medici. Irina P. (30 de ani) a trecut printr-un astfel de episod în urmă cu câţiva ani, când era angajată într-o instituţie de media.

„Timp de mai bine de şase luni, am lucrat de la ora 16 până spre 3-4 dimineaţa. În intervalul ăsta nu aveam timp nici să respir", îşi aminteşte femeia. La început a fost foarte entuziasmată de munca ei. Visase de mică să lucreze într-o asemenea instituţie, aşa că, de îndată ce s-a văzut înconjurată şi de un colectiv efervescent, i-a fost uşor să renunţe la viaţa personală pentru a da totul la locul de muncă.

În scurt timp a început să preia şi sarcinile pe care alţii nu şi le îndeplineau.

„Făceam treaba a patru sau cinci oameni. Numai că, la un moment dat, mi-am dat seama că nu mai rezist fizic. Simţeam că mă prăbuşesc. Nu-mi mai făcea plăcere să muncesc, continuam din ambiţie", spune Irina. Tânăra s-a dus la şefii ei şi i-a rugat să găsească o soluţie.

Să-i schimbe cumva programul, conştientă fiind că munca de noapte îi dereglase puternic organismul. I s-a spus să aştepte pentru că nu există un alt om la fel de bun pentru acele sarcini.

„I-am rugat, le-am spus că o să cad", îşi aminteşte cu amărăciune Irina. Degeaba!

Cu oboseala la spital

La scurt timp, inevitabilul s-a produs. Irina a ajuns la spital după ce a leşinat în casă de oboseală. „Îmi amintesc că la camera de gardă am găsit pe 1 decembrie o asistentă care mi-a zis să mă duc acasă şi să revin a doua zi, când e în tură o doctoriţă bună", povesteşte Irina.

„Nu mă durea nimic şi mă dureau toate în acelaşi timp. Poate că e greu de înţeles. Dar cea mai mare dorinţă a mea era să dorm", adaugă ea. S-a întors la spital a doua zi, dar deja îi era aproape imposibil să stea trează. „Toţi mă întrebau ce am. Îmi amintesc ca prin vis. Ziceam doar că mi-e somn şi adormeam la loc", mai spune Irina.

Diagnosticul-surpriză

„Doctorii mă priveau cu uimire. M-au trimis din secţie în secţie, să-mi fac toate analizele. Dar nu mi-au găsit nimic. Începuse să-mi cadă părul. Un rezident mă tot trezea şi mă întreba dacă am schimbat şamponul. Nici nu mai puteam să mă enervez", îşi aminteşte femeia.
În cele din urmă, doctoriţa la care ajunsese iniţial i-a spus să meargă şi la psihiatrie, la un consult.

„M-a scos din minţi chestia asta. Nu eram nebună, ci obosită. Dar când m-a ameninţat că altfel nu-mi dă concediu medical, m-am conformat. Concediul îmi garanta somnul, aşa că nu-mi permiteam să-l pierd", afirmă Irina. Medicul psihiatru a ascultat-o şi a rostit cuvintele salvatoare: „Suferiţi de sindromul burnout".

„Am întrebat ce înseamnă asta şi mi-a spus «epuizare fizică şi psihică TO-TA-LĂ. Staţi acasă şi dormiţi. Somn uşor!»", îşi aminteşte tânăra. Indicii care demască epuizarea

Sindromul burnout (epuizare totală, în traducere) a fost definit pentru prima dată în anii '70, de cercetătoarea Christina Maslach de la Universitatea din California. Psihologii Herbert Freudenberger şi Gail North au distins apoi 12 faze prin care trece o persoană epuizată fizic şi psihic.

Astfel, înainte de apariţia sindromului se instalează râvna pentru a obţine cele mai bune rezultate, dorinţa de a munci mai mult, ignorarea propriilor nevoi, stări conflictuale fără motiv, scoaterea celor dragi sau a hobby-urilor de pe agendă, negarea problemelor, senzaţia de deşertăciune, depresia.

Totodată, o persoană care se îngroapă în muncă, se rupe de viaţa socială şi-şi găseşte consolare în consumul de alcool sau de ţigări este foarte posibil să ajungă în scurt timp la epuizare.

Cine este predispus la sindromul epuizării

Anumiţi indivizi sunt mai vulnerabili decât alţii în faţa sindromului burnout. Diferenţa constă în trăsăturile principale de personalitate şi nu în profesia aleasă.

1Nevoia de a ţine totul sub control îi determină pe unii angajaţi să refuze să delege sarcinile pe care în mod realist nu ar putea să le ducă singuri la bun sfârşit.

De cele mai multe ori, acest tip de angajaţi sunt convinşi că numai ei pot realiza sarcinile de lucru aşa cum trebuie şi, de aceea, evită să ceară ajutorul cuiva. Mai mult, angajaţii axaţi pe control sunt perfecţionişti din fire şi îi subapreciază pe ceilalţi în raport cu ei înşişi.

2 Anumite persoane au o înclinaţie naturală spre a conduce, indiferent de domeniul în care lucrează. Potrivit clasificării realizate de psihologii Adler şi Mosak, „şefii naturali" sunt caracterizaţi de energie şi agresivitate. Astfel de indivizi simt nevoia de a fi în centrul atenţiei şi de a-i conduce pe ceilalţi. Pentru că sunt ambiţioşi, acceptă cu greu criticile şi contraargumentele celorlalţi.

Totodată, ei simt nevoia de a mulţumi pe toată lumea pentru a putea fi apreciaţi. De aceea, cei axaţi pe a conduce se dedică în mod absolut scopului propus şi dau dovadă de o conştiinciozitate excesivă. Acesta însă, poate fi şi motivul pentru care indivizii cu o asemenea personalitate cad foarte uşor pradă propriilor nevoi de împlinire.

3Şi indivizii care se martirizează sunt la fel de vulnerabili în faţa sindromului burnout. Aceştia sunt caracterizaţi prin nevoia de autocompătimire.

Ei se resemnează uşor cu ideea că lucrurile bune nu li se întâmplă lor şi, de aceea, sunt predispuşi la accidente. „Se dedică scopului pe care şi-l propun şi îl centrează în toate aspectele vieţii. Se laudă şi se mândresc cu suferinţa lor, se consideră dezavantajaţi şi subapreciaţi", arată un studiu realizat de studentul Adrian Lală, sub îndrumarea profesorului doctor Ioan Bradu Iamandescu şi publicat de Revista Medicală Română.

Martirii sunt victime sigure ale burnout-ului şi din cauză că, „prin natura lor, nu înţeleg semnalele transmise de corp şi de creier şi continuă să-şi facă rău «din obişnuinţă»", explică şi psihologul Lena Rusti.

4„Vânătorii de acţiune" sunt predispuşi să ajungă până la epuizarea fizică şi psihică totală tocmai din cauza faptului că urăsc rutina şi repetitivitatea sarcinilor. Cu alte cuvinte, ei sunt angajaţii cu iniţiativă, dar care, atunci când intră într-un ritm de muncă mecanic, devin nemulţumiţi de viaţa lor.

Aceştia caută să se înconjoare de persoane care să-i provoace sau să-i angreneze în demararea unor noi proiecte. Din dorinţa de a realiza întotdeauna mai mult şi mai altfel, dar şi din repulsia pe care o au faţă de lucrurile obişnuite, „vânătorii de acţiune" se îngroapă într-un volum mare de muncă.

Specialiştii în comportamentul uman spun că acest tip de persoane caută să aducă cât mai mult din viaţa profesională în cea personală, având hobby-uri apropiate de domeniul în care muncesc.

Victime ale stimei de sine scăzute

Între oboseala cronică şi sindromul burnout există o diferenţă majoră ce ţine de percepţia individului asupra propriei sale vieţi.

„Dacă o persoană cu oboseală cronică va încerca să scape de sarcinile de lucru şi să-şi facă timp pentru a petrece cu familia ori cu prietenii, una cu burnout va merge într-o singură direcţie, dictată de termenele limită şi de proiectele sale", explică psihologul Lena Rusti.

Specialistul mărturiseşte că a întâlnit de-a lungul vremii cu asemenea cazuri, iar incidenţa acestui sindrom
este mai mare în rândurile femeilor.

„Ele au o rezistenţă mai mică şi sunt mai vulnerabile prin construcţia lor, dar în acelaşi timp, pentru a promova în carieră, fac mai multe ore suplimentare, îşi iau mai multe sarcini pentru a se remarca", spune psihologul.

Nu putem spune „nu"

Prevenirea instalării epuizării totale vine din abilitatea de a negocia timpul. „Mulţi chirurgi caută soluţii de detaşare faţă de programul şi de responsabilităţile pe care le au. Îşi dezvoltă simţul umorului, capacitatea de a se odihni în 20 de minute, iar în timpul liber vorbesc despre boli, nu despre pacienţi", mai explică Rusti.

Specialistul pune înmulţirea cazurilor de burnout pe seama unei lipse clare a stimei de sine. „Nu avem curajul de a spune «nu» de teamă că ne vom pierde jobul, de teamă că cineva aşteaptă din umbră asta", spune Rusti. Ea adaugă că o persoană diagnosticată cu burnout se recuperează în şase luni, dacă recurge la repaos şi la redefinirea valorilor.

Când munca ucide

Câţiva români au plătit chiar cu viaţa pentru dorinţa lor de a excela profesional. În urmă cu câteva zile, Alexandru Miriştea (33 de ani), directorul de distribuţie al trustului Realitatea - Caţavencu, a murit în urma unui stop cardiorespirator.

Se spune despre el că „muncea nebuneşte". Acum doi ani, Raluca Stroescu (31 de ani), manager de audit la Ernst &Young, a fost găsită fără suflare în locuinţa sa. Şi ea muncea zi şi noapte.