Meşterii populari, învinşi de progres
0Chiar dacă doar bătrânii mai poartă opinci sau pălării, ţăranii continuă să le lucreze cu pricepere şi plăcere. Opincar, pălărier, curelar, fierar sau potcovar sunt câteva dintre meseriile cu care greu te mai întâlneşti în ziua de azi.
Dacă în urmă cu două-trei decenii meşterii făceau bani buni prin satele din România, acum opincile au fost date pe tenişi chinezeşti, pălăriile s-au cam demodat, iar caii au fost înlocuiţi de motoare.
Mai citiţi şi:
“Târgul mierii” se anunţă a fi evenimentul anului în Prahova
Europenii vor mânca în străchini de Horezu
Meşterii populari din Oltenia au îndurat frigul degeaba
Pe la ţară mai găseşti ici-colo câte un meşter care ţine cu dinţii de tradiţie şi nu ar lăsa nici în ruptul capului ca meseria lui să se piardă.
Vasile Vornicesei (83 de ani) este singurul meşter din judeţul Iaşi care mai croieşte opinci. Timp de 60 de ani, bărbatul din comuna Scobinţi a încălţat sute de consăteni şi este convins că străvechile opinci sunt cei mai buni papuci din câţi există. Meşterul spune că încălţările din piele de porc bat la capitolul rezistenţă tenişii şi cizmele din cauciuc.
VEZI GALERIE FOTO
Moş Vasile zice că opincile sunt ideale pentru viaţa de zi cu zi, dar ţin şi la distracţie. „Cel mai important este că dacă te încalţi cu opincile făcute de mine pe ringul de dans, succesul este garantat. Poţi să joci cât vrei, că tot nu se rup", spune cu mândrie ţăranul.
Pantofii ecologici au fost în vogă la Scobinţi şi în satele dimprejur până prin anii '70. Meşterul îşi aminteşte că, atunci când vecinii comandau opinci pentru copiii lor, îi cereau ca părul de pe talpă să fie îndreptat în faţă.
Astfel, opincile căpătau un fel de „crampoane" naturale, iar odraslele nu puteau să se dea cu ele pe gheaţă, să le strice. Aşa era în anii de grorie ai opincilor. „Încet-încet, oamenii au început să mai poarte şi tenişi sau bocanci. Tinerii au renunţat acum la ele, dar oamenii în vârstă încă le poartă, pentru că ştiu cât sunt de bune", spune opincarul.
Pantofii ecologici costă 5 lei perechea
Moş Vasile are amenajat atelierul într-o bucătărie de vară. Încăperea este mobilată cu un pat din scânduri, o măsuţă veche, un scaun şi o sobă uriaşă. Când are de lucru, opincarul se rupe de lume. Se aşază pe marginea patului tare, apoi îşi trage la îndemână buturuga pe care va lucra încălţările.
Îşi înşiră pe masă, ca un chirurg, toate instrumentele trebuincioase: şuvacul, un patent, o dăltiţă făcută chiar de el din lama unui cuţit, şi un ciocănel. Când lucrează, moş Vasile îşi agaţă de nas o preche de ochelari rotunzi, cu multe dioptrii. Îi ţine de urât un pui de mâţă, care toarce de mama focului.
Pentru o pereche de încălţări la care lucrează în medie cam cinci ore, moş Vasile ia de la client 5 lei şi dă asigurări că le va cârpi dacă, printr-o lucrătură diavolească, se rup cumva.
Clientului nu-i mai rămâne decât să-şi potrivească obielele (bucăţi din postav cu care se înfăşoară piciorul înainte de a se încălţa - n.r.), să-şi ia opincile şi să iasă la treabă, liniştit că nu va simţi frigul.
Nevoia l-a învăţat
Îşi aminteşte cum l-a făcut opincar tătâne-su. „Prima pereche de opinci am croit-o de mic. Nu aveam cu ce să mă încalţ să ajung la şcoală. I-am spus tatei, iar el m-a anunţat că dacă vreau opinci, să învăţ să mi le fac singur. Primele perechi nu mi-au ieşit, dar apoi au început să prindă formă", povesteşte Vasile Vornicesei.
De atunci, n-a purtat altfel de încălţăminte. „N-aş renunţa la opinci nici pentru o pereche de pantofi de lux, chiar dacă atunci când mergeam la oraş încălţat cu ele, oamenii râdeau de mine şi spuneau că am uitat să le las la barieră", spune octogenarul.
Mai bun şoriciul decât opinca
Moş Vasile spune că opincile, aşa ieftine şi trainice cum sunt ele, sunt ameninţate cu dispariţia tocmai de sărăcie. Puţini gospodari îşi ţin porcul în coteţ mai mult de un an. Ei sacrifică imediat animalul, cât şoriciul este fraged. Doar porcii mai bătrâni de doi ani au pielea suficient de groasă, încât să fie bună de opinci.
„Dacă porcul e tânăr, opincile se rup imediat. Cei care nu ştiu cât de utile pot fi opincile la casa omului pe timp de iarnă, preferă să taie porcul după un an şi să se bucure de şoriciul lui", spune Vasile Vornicesei.
Cum se fac opincile
Meşterul lasă pielea de porc la uscat timp de 10 - 15 zile după care decupează două dreptunghiuri de lungimi egale, în funcţie de mărimea piciorului viitorului stăpân. Pielea este apoi curăţată de păr cu lama unui cuţit.
Opincarul face cu dăltiţa şi cu ciocanul mici tăieturi pe marginea dreptunghiurilor de piele. Prin aceste orificii el introduce apoi şnururile din piele. În funcţie de model, curelele cu care se prinde opinca de picior sunt prevăzute cu nişte cleme metalice.
"Tinerii au renunţat acum la opinci, dar oamenii în vârstă încă le poartă, pentru că ştiu cât sunt de bune."
Vasile Vornicesei
opincar
Face hamuri fără maşină de cusut
La 82 de ani, Iosif Pataki este ultimul descendent dintr-o familie de meşteri care a îmbrăcat, de-a lungul a două secole, caii maramureşenilor cu cele mai bune hamuri.
De la tatăl său a moştenit două sule - instrumente absolut necesare în meseria de curelar, un „căluţ" -, scăunelul pe care stă meşterul în timp ce coase pielea, precum şi talent, răbdare şi pricepere în ceea ce face. Meşterul nu a folosit niciodată o maşină de cusut piele. A lucrat peste 70 de ani doar cu propriile mâini.
Iosif Pataki lucrează hamurile manual
Bătrânul îşi aminteşte că niciodată nu i-a plăcut munca câmpului. „Văzând cât eram de neîndemânatic la câmp, tata prefera să mă trimită în casă. Îmi dădea câte o bucată de piele de porc sau viţel şi îmi arăta cum trebuie să folosesc sula şi acele", mărturiseşte Iosif Pataki.
Iosif Pataki deţine cea mai veche diplomă de meşter curelar din Maramureş. „Am intrat în branşa curelarilor la vârsta de 15 ani. Dar de cusut, ştiam deja să cos piele de la 12 ani", spune maramureşeanul.
Veteranul curelarilor
Bătrânul a pierdut şirul numărului de hamuri pe care le-a cusut în cei 70 de ani de când lucrează. „Mă cunoaşte lumea în tot judeţul. Chiar azi am primit o comandă de două hamuri pentru caii cuiva de lângă Baia Mare, din satul Săsar", spune meşterul. Pataki coase fără să mai folosească vreun tipar.
„Nimeresc gaura fără să mă uit. La câte milioane de împunsături am făcut la viaţa mea, pot să cos şi pe întuneric. Iar hamurile cusute manual ţin mai mult, sunt mai destoinice", spune octogenarul.
Cumpărători din Ungaria
Iosif Pataki face două - trei hamuri pe lună. „Chiar dacă nu mi-ar trebui banii, tot aş face hamuri, din plăcere", spune meşterul. Poate termina un ham în trei zile sau în două săptămâni, depinde de complexitatea lucrării.
Bătrânul are clienţi chiar şi din Ungaria, care preferă să-i plătească lui 300 de lei decât să dea 100 de lei pentru un ham cusut la maşină. Spun ei, diferenţa de calitate este foarte mare.
Şepci şi băşti pentru proletari
Marcel Andronache lucrează şepci unicat
Marcel Andronache (56 de ani) a fost ucenic la Cooperativa Meşteşugărească Îmbrăcămintea, din Constanţa. „Eu sunt croitor de formaţie. Voiam o meserie bănoasă şi curată. Am făcut şepci, băşti şi pălării din întâmplare, iar pe parcurs a început să-mi placă", spune Andronache.
Produsele realizate de el nu mai sunt atât de căutate de când pe piaţă au apărut alt gen de şepci. „Tinerii folosesc şepcile mai mult ca accesorii, pentru etichetă. Adevăraţii purtători de şepci o fac pentru protecţie împotriva vremii şi au vârste înaintate", mai spune Andronache.
Ironia sorţii, nici copiii lui nu-i îmbrăţişează meseria. „Fata lucrează la fel de bine ca şi mine, dar nu-i place să facă asta. Iar băiatul nu ştie să ţină nici măcar un ac în mână", se plânge ceaprazarul care nu are cui transmite meseria sa.
Tehnică de marketing
Meseriaşul are şi o tehnică de a-şi atrage publicul-ţintă. În micuţul său atelier, printre materialele necesare confecţionării unei şepci sau pălării, tronează un portret cu Ceauşescu. Cu toate acestea, e un capitalist convins.
„Proletarii sunt clienţii mei, nostalgici ai comunismului, oameni cu vârste ce depăşesc 40 de ani, care, când intră în atelier şi dau cu ochii de tablou, zâmbesc", mărturiseşte Andronache.
Lucrează doar la comandă
Omul îşi vinde marfa cu preţuri cuprinse între 15 şi câteva zeci de lei. În funcţie de dificultate, realizarea unei şepci poate dura între o oră şi trei zile.
„Nu lucrez produse de serie, ci numai la comandă, iar fiecare are ideea lui pe care eu încerc să o pun în practică". Mâhnirea lui este că mica afacere nu este sprijinită de autorităţi. „Există atâta birocraţie pentru obţinerea banilor europeni încât te lipseşti cu plăcere", zice Andronache.
Şiţă doar pentru biserici şi pensiuni
Nea Dumitru este ultimul şindrilar din Munţii Lotrului
Stă în spatele unei porţi, înconjurat de-o parte şi de alta de trunchiurile din lemn de brad, tăiate simetric la gater. Dumitru Ganea (68 de ani), din Vasilatu-Brezoi, loveşte cu maiul în cuţitul cu care despică lemnul. Scândurele de aceeaşi grosime se adună stivă în stânga sa.
„Am mai rămas puţini şindrilari, eu cred că sunt singurul din zonă. Cei mai în vârstă au murit, iar cei tineri nu vor să înveţe această meserie", spune Dumitru Ganea.
Şiţa este ca sticla de lucioasă
Puţină lume îşi mai acoperă casele cu şindrilă, chiar şi localnicii s-au modernizat. „Acum lucrez pentru patronul pensiunii din imediata vecinătate, care vrea să acopere căsuţele în stil tradiţional, aşa cum era pe vremuri", spune nea Dumitru, care din când în când se mai opreşte din despicatul scândurelelor, atât cât să-şi mai tragă răsuflarea.
Lemnul din care se confecţionează şiţa trebuie să fie din brad, să fie verde şi să nu aibă noduri. În faţa porţii, două buturugi mari doar ce fuseseră aduse din inima pădurii.
„După ce se despică lemnul, se ia la cuţitoaie. În final, o şiţă este ca sticla de lucioasă", explică bătrânul meşter procedeul. Nea Dumitru a învăţat să facă şindrilă încă de pe când avea 10 ani. Aşa „s-a pomenit", de la părinţi şi bunici, ca în familia lui acest meşteşug să fie la loc de cinste.
„Copiii mei au plecat în străinătate, iar fiul meu preferă să lucreze la pădure, în Franţa", adăugă omul.
Acoperişul de şiţă, garantat 12 ani
Pe o casă, acoperişul de şiţă poate să reziste până la 12 ani. Dacă este impregnată cu lac sau vopsea specială, viaţa şindrilei se lungeşte cu încă patru-cinci ani. Doar preoţii de la bisericile monument-istoric şi proprietarii de pensiuni în stil tradiţional mai fac comandă de acoperişuri din şindrilă.
Din acest motiv, şi meseria se va stinge odată cu meşterul Dumitru Ganea din Munţii Lotrului.